Alegeți o limbă
În documentul concluziilorultimului Consiliu Europeanexistă un paragraf care marchează un acord pentru ca Banca Centrală să intervină în caz extrem de criză a datoriei suverane. Nu este vorba de ceva subînțeles: este scris negru pe alb pe o hârtie pe care Rajoy o poartă cu sine de parcă ar fi un pașaport moral. De asta președintele [Guvernului spaniol] rămâne perplex în fața indicilor financiari și se tot miră în particulat de ceea ce consideră un neajuns incredibil. Nemulțumirea sa este foarte clară; înțelege că instituțiile europene nu se iau pe ele însele în serios. Poate în acest moment, cu prima de risc și bonurile pe cale de a fuziona, deja și-a dat seama că problema poate nu constă atât în lipsa de seriozitate comunitară cât într-o intenție nedeclarată, dar fermă, de a forța o salvare a statului. Impasibilitatea lui Mario Draghi nu poate fi altfel decât strategică; dar în spatele gesturilor și chiar a deciziilor oficiale pare să existe o dorință de a impune condamnarea Spaniei la o intervenție formală sub amenințarea forțată a suspendării plăților.
O situație de urgență
Dacă BCE [Banca Centrală Europeană] nu intervine pentru a răci piața cu o cumpărare masivă [astăzi prima de risc este la un maxim, 6,40%, și nu există un anunț al cumpărării de obligațiuni spaniole din partea BCE], asta se va întâmpla pentru că Merkel a spus Nu în particular, în timp ce în public a spus Da, apărând în Bundestag nevoia de a sprijini sistemul nostru financiar. Cu întârzierea cauzată de greșelile sale inițiale, Executivul a îndeplinit, de bine de rău, partea sa din acord; a improvizat – da, improvizat – ajustări dure care au dus la umplerea străzilor de protestatari; și-a surprins proprii votanți cu noi creșteri de impozite și a schițat un buget și mai restrictiv pentru 2013. Degeaba. Piețele au făcut ce au vrut ele distrugând orice speranță fără ca nimeni să nu miște un deget, la Frankfurt , pentru a limita pedeapsa. Neîncrederea este mult mai profundă: nu a cuprins doar Guvernul, ci tot statul. Țara întreagă.
Motive există, desigur, pentru această neîncredere viscerală. Economia foarte îndatorată, opoziția guvernamentală pentru a tăia din structurile administrative, faptul că regiunile autonome s-au opus exigenței de a scădea deficitul, falimentul tehnic al unor comunități, steagul alb ridicat de Valencia, imensul și intactul aparat de puteri teritoriale și locale. Și nemulțumirea cetățenilor care arată o societate incapabilă de a înțelege gravitatea urgenței.
Dar toate acestea existau deja când Consiliul European, Eurogrupul, Ecofin, și toți ceilalți au semnat angajamentul de a acționa prin intermediul singurului instrument posibil al politicii monetare. A fost un quid pro quo din care a lipsit cu serenitate partea contractantă a celei de-a doua părți. Poate că această tăcere se va face auzită la acest sfârșit de săptămână, în singurătatea grădinilor de La Moncloa [sediul Guvernului]; premierul are 48 de ore pentru a verifica dacă l-au – sau ne-au – abandonat.
Finanţe
Trei luni de rezistat
"Spania are bani pentru a rezista timp de trei luni", titraLa Vanguardia pe 22 iulie, preluând declaraţiile anonime ale unui ministru. În timp ce costul datoriei se demonstrează a fi nesustenabil, cu rate ale dobânzii depăşind 7%, cotidianul numeşte această rezervă drept
o modestă saltea cu care putem trece de 'cele 50 de zile blestemate'. Astfel este numit în Italia răgazul [până pe 12 septembrie], pe care şi l-a acordat singură Curtea Constituţională Germană pentru a decide dacă extinderea competenţelor noului mecanism european de stabilitate (MES) - ca acesta să poată cumpăra obligaţiunile ţărilor la ananghie - este în conformitate cu Constituţia Republicii Federale. Până atunci, va trebui să rezistăm în furtuna în care pieţele au vârât Spania, pariind din ce în ce mai mult pe incapacitatea de plată a ţării şi pe destrămarea zonei euro. [...] Cât timp poate dura această situaţie?
