Alegeți o limbă
Până în 2004-2007, cartea mentală implicită şi care nu este subiect al discuţiilor, care conducea în ceea ce priveşte fixarea frontierelor ultime ale Uniunii Europene, era în realitate un secret al lui Polichinelle. Era de la sine înţeles la Bruxelles şi în majoritatea capitalelor că expansiunea teritorială a Uniunii ar trebui să se continue până la punctul unde ea ar ajunge să acopere ansmablul continentului, mai puţin Rusia. Fie, cu această excepţie, un proces de punere în coincidenţă între teritoriul Uniunii Europene (UE) şi cel al Consiliului Europei, singura instituţie europeană a-şi fi definit explicit perimetrul încă din 1994. Acest scenariu de extinderemaximală exprimă reprezentarea pe care administraţiile americane succesive au avut-o faţă de o Europă organizată, şi am fi notat astfel remarcabila continuitate a proiectului european al Statelor Unite, de la Bill Clinton la Barack Obama, care, din acest punct de vedere, a confirmat această tendinţă prin discursul de la Ankara. Diferit de doctrina anterioară a lui George W. Bush.
Este adevărat faptul că, văzută de la Bruxelles, perspectiva adeziunii a funcţionat ca o pârghie eficace de incitare la reforme, reluarea achiziţiilor comunitare având din acest punct de vedere o virtute modernizatoare comparabilă cu cea a codului civil napoleonian. Este cheia puterii influenţei Europei instituite, datorate mijloacelor financiare propuse şi a oportunităţilor de recunoaştere a naţiunilor şi a promovării elitelor pe care le oferă instituţiile conduse după principiul de egalitate al Statelor membre.
Este un factor de garanţie de suveranitate şi de extensie a securităţii, deoarece interesul naţional particular comandă ca vecinul să se alăture aceluiaşi club, mai puţin la Est, şi că invectivele naţionaliste pot fi reţinute (Ungaria şi Slovacia, Slovenia şi Croaţia, Grecia şi Turcia). Dar această metodă de europeanizare se loveşte de acum înainte de asprimea situaţiilor politice aşa cum ele au inconvenientul să fie în Balcani şi în Europa orientală. Metoda clasică de extensiune teritorială nu mai poate funcţiona identic.
Două viziuni ale extinderii
După extinderea din 2004, legitimă din punct de vedere istoric dar condusă fără enunţarea politică explicită din partea a numeroşi lideri, fără a fi pusă în perspectivă istorică şi geopolitică, în fine, agitată ca o istorie mută, asupra finalităţilor procesului european s-a instalat îndoiala. A fost accentuată de către peripeţiile instituţionale din 2005-2009, rateurile extensiunii din 2007 în Balcanii orientali şi refuzul oricărei dezbateri serioase asupra frontierelor ultime. Şi a deschis calea scenariilor alternative aceluia din Washington.
In realitate, mai multe reprezentări geopolitice ale Europei instituite se distingeau încă de la origine, dar a trebuit să ajungem în 2004 pentru ca ele să fie exhumate. Dacă finalitatea politică este crearea unei entităţi fondate pe o unitate istorică şi geoculturală, de regăsit prin depăşirea rivalităţilor dintre naţiuni, Uniunea este rezervată inventatorilor săi şi celor care, apropiaţi, împărtăşesc aceleaşi valori (tradiţii juridice şi religioase) şi ea se stabilizează la 30 de State membre, în jurul Germaniei şi al Franţei. Este viziunea purtată de către mişcările de inspiraţie democrat-creştine şi de cele adunate în Partidul popular european, dar în nici un caz de către toţi, căci deputaţii Europei centrale şi nordice vor să integreze marginile orientale. Criteriul central este cel al identităţii europene, definite în termeni de cultură şi de valori. La această mană, Turcia, societate civilă musulmană, nu îşi are locul.
Puzzle geopolitic european (Le Monde, Presseurop)
A cunoaşte contururile Europei
(Dar) chestiunea frontierelor UE nu se reduce doar la Turcia, cu care negocierile, cel puţin, se continuă. Dacă, în schimb, finalitatea este să faci să coopereze cu metodă popoare diferite, ierarhizând interesele, extensiunea nu cunoaşte alte limite decât cele ale Rusiei pe flancul său vestic. Este viziunea liberalilor, a unei părţi a social-democraţilor ataşaţi laicităţii şi promovării forţelor islamo-democratice exemplare, dar şi a euroscepticilor adepţi ai unui scenariu geoeconomic şi, am spus-o deja, a Washington-ului. Partizan al acestei apropieri, David Miliband, ministru britanic al afacerilor externe, o împinge la maximum descriind o arie de interes european incluzând la termen Maghrebul, Europa orientală şi Orientul Apropiat (Bruges, 15 noiembrie 2007).
A trata problema "frontierelor Europei" înseamnă până la urmă a răspunde la următoarele puncte: care sunt limitele finale dorite de Europa instituită ca Uniune Europeană, sau altfel spus care sunt limitele geopolitice occidentale ale Rusiei care convin europenilor şi care sunt politicile de construit în direcţia Balcanilor, Ucrainei şi Turciei? In cazul Balcanilor occidentali, fragmentaţi, mai puţin Croaţia, în şase State şi protectorate, negocierile viitoare vor trebui să insiste asupra unei condiţii specifice, angajamentul de a regla cele câteva douăzeci şi cinci de contenţioase nilaterale majore care îi opun, care se întind de la recursurile la Curtea internaţională de justiţie asupra crimelor de război la gravele probleme de oameni dispăruţi şi la întoarcerea refugiaţilor, trecând prin diferendele de frontieră, economice, vamale, religioase şi diplomatice.
Rămâne să mai construim o veritabilă politica turcă care nu se rezumă doar la problema instituţională a adeziunii. Este în interesul european să înnoade o alianţă geopolitică durabilă cu această putere regională euro-orientală care va fi, la un moment dat, înainte sau afară, dar care va fi acolo. Nimic nu indică faptul că la capătul parcursului elitele turceşti vor fi de acord la un transfer al competenţelor suverane pe care îl implică o adeziune serioasă. Dar ele nu vor renunţa la strategia lor de europeanizare, în ciuda Europei.
Dezbaterea asupra limitelor se situează mai puţin între Uniunea Europeană şi Turcia, pe cale de europeanizare şi care va fi pe termen lung integrabilă, şi mai mult în interiorul UE, asupra finalităţii proiectului european, uniunii politice integrate sau comunităţii Statelor naţiune. Renovarea politicilor Uniunii în direcţia continentului şi a frontierelor sale va fi primul dosar asupra căruia un viitor înalt reprezentant însărcinat cu acţiunile externe va trebui să tragă o linie clară: cum să decizi într-o lume dacă ignori contururile locului de care vorbeşti?
