Alegeți o limbă
Trebuie să fi fost cel mai prost sărut din istoria micului ecran. Două femei tinere, faţă în faţă, pe fondul unui perete alb. Îşi înlănţuie grumazurile, îşi lipesc buzele şi îşi încleştează ciudat maxilarele. Nici urmă de pasiune. Par mai degrabă două păsări care încearcă să se hrănească una pe cealaltă. După un astfel de minut chinuitor, au luat o pauză. Şi-au frecat limbile fără graţie încă puţin timp, doar pentru a sfârşi scuipându-se, se strâmbă, şi apoi miaună una la alta precum nişte pisici.
Attenberg, de regizorul Athina Rachel Tsangari, nu devine mai normal de acum înainte. Eroina sa, Marina, este o intrusă de 23 de ani, profund dezgustată de ideea contactului cu oamenii. Este de asemenea apropiată de tatăl ei aflat pe moarte, căruia îi spune cum şi-l imaginează gol “dar fără penis”. Alte preocupări ale sale sunt muzica suicidală şi documentarele lui David Attenborough. Dacă pare a fi un zero barat, prototipul rockeriţei ciudate după tiparul lui Zooey Deschanel, ei bine, este exact opusul. Precum întreg filmul, Marina este sfidător de excentrică, dar şi inteligentă, sensibilă şi într-un fel raţională.
Spectatorii din toată lumea vor nota că Attenberg nu este primul film strălucitor de ciudat care a ieşit din Grecia în ultima vreme. Anul trecut am avut Canin, de Yurgos Lanthimos, un studiu mucalit şi suprarealist despre erorile unei familii ai căror trei copii adolescenţi sunt obligaţi să stea în casă şi cărora li se dau informaţii greşite despre lumea din afară, până când ajung să creadă că pisicile sunt ucigaşi vicioşi, florile mici şi galbene sunt nişte zombi, iar incestul este un mod de a-ţi petrece timpul liber obişnuit.
În ultimii ani, imaginea globală a Greciei a fost zguduită şi a trecut de la idealul vacanţelor pe malul Mediteranei şi casă a marilor nunţi la un loc agitat şi plin de probleme. Şi nu doar în termeni economici; să nu uităm că Grecia a avut propriile revolte de stradă în 2008. Deci poate este de aşteptat ca şi cinematografia ţării să se schimbe. Numărul în creştere al filmelor noi independente şi inexplicabil de ciudate i-a condus pe cei preocupaţi de noile tendinţe să anunţe un nou val grecesc, sau aşa cum l-au numit ei, “Ciudatul val grecesc”
Dacă se potriveşte sau nu eticheta antrenantă, dacă există un val, ciudat sau altfel, Lanthimos şi Tsangari se află fără îndoială în vârful său. Canin a câştigat un premiu la Cannes şi a avut o nominalizare la Oscar; Ariane Labed din Attenberg a câştigat premiul pentru cea mai bună actriţă la Festivalul de Film de la Veneţia de anul trecut.
Este doar o coincidenţă că ţara cea mai dată peste cap produce filmele cele mai date peste cap? Attenberg poate că nu vorbeşte direct despre criza financiară din Grecia, dar în felul lui, reflectă generaţia de astăzi a grecilor şi moştenirea care li s-a înmânat. Acţiunea filmului se desfăşoară în anii 1960, într-un nou oraş industrial numit Aspra Spitia, care a văzut în mod clar şi zile mai bune. Tatăl muribund al Marinei, un architect, deplânge eşecul modernismului utopic. “Am construit o colonie industrială unde era o stână şi am crezut că facem o revoluţie”, îi spune el. “Te las pe mâna unui nou secol fără să te fi învăţat nimic.”
*Canin*, de asemenea, în ciuda premizei abstracte, ar putea fi interpretat ca un act de acuzaţie a generaţiei mai în vârstă, în al cărui context, imaginile adolescenţilor împiedicându-se legaţi la ochi, în propria lor grădină, anesteziindu-se doar pentru a trece timpul, şi citând filmele americane ignorând complet tot ceea ce spun, au o anumită rezonanţă.
În ciuda succesului cuCanin, Yorgos Lanthimos este sceptic faţă de ideea că ceva se întâmplă în cinematografia grecească. “Ei bine, adevărul este că la un anumit punct oamenii au nevoie să înceapă să remarce ceva”, spune el. “Nu e chiar o coincidenţă, dar mă tem că nu există un fundament pentru asta. Nu este o filozofie comună, ceea ce este un lucru bun, cred. Ce avem în comun este lipsa de fonduri, deci trebuie să facem filme mici şi foarte ieftine.”
Un lucru care uneşte noua generaţie a Greciei este preocuparea pentru familie, observă Tsangari. “Este o obsesie a grecilor. Motivul pentru care politica noastră şi economia sunt atât de răvăşite este faptul că sunt conduse ca o familie. Depinde de cine pe cine cunoaşte.” Într-un sens mai amplu, tinerii greci sunt împotriva tiraniei predecesorilor lor, a nostalgiei Greciei pentru propria istorie. “Secolul al XXI-lea este ceva ce fiecare dintre noi încearcă să submineze.”
Cât de uşor va fi, rămâne de văzut. Noul film al lui Lanthimos, Alps (produs de Tsangari, desigur), va avea premiera la Veneţia lîn curând. “Este vorba de acest grup de oameni care se oferă să ia locul unor decedaţi pentru rude sau prieteni”, explică el. “Deci practic este vorba despre o infirmieră care găseşte oameni în spital care tocmai au pierdut pe cineva apropiat şi îi abordează ca pe nişte clienţi. Este ridicol şi tragic.” Totuşi, dincolo de asta, Lanthimos nu crede că poate să continue să facă filme în Grecia: “Am crezut că succesul Canin va face totul mai uşor dar nu mai cred asta. Nu ştiu pentru cât timp oamenii se vor mai sacrifica pentru artă.”
