Alegeți o limbă
Tunisia, Egiptul, şi acum Libia. De două luni, Uniunea Europeană asistă la valuri de proteste în lumea arabă şi îşi pune întrebări cu privire la rolul ei şi consecinţele acestor evenimente. Iar de data aceasta, represiunea violentă a regimului lui Muammar Gaddafi împotriva poporului său a dat o dimensiune tragică acestor întrebări.
"Revoluţiile sunt locomotiva istoriei", a scris un anume Karl Marx acum 160 de ani. Frumoasă imagine. Mai ales când europenii, în ultimele zile, asistă la călătoria turbulentă a lumii arabe aşezaţi în clasa treia în ultimul vagon, scrie Der Standard. Până în prezent, nu au găsit nimic mai bun decât "să-şi exprime îngrijorarea. [Dar] în Libia, retorica consternării nu mai este suficientă".
Energie, comerţ, parteneriat pentru a bara calea imigranţilor din sud, cotidianul vienez enumeră numeroasele dependinţe ale Europei faţă de regimul Gaddafi. Ziarul constată că Europa nu-şi poate apăra interesele locale şi nu dispune nici de mijloace de presiune financiare, nici militare, şi nici de o abordare coordonată pe această temă.
Asemeni pasagerilor clandestini din istorie
Planul Marshall pentru malul sudic al Mediteranei, solicitat de ministrul italian de externe Franco Frattini, nu ar avea efect decât pe termen foarte lung, ca şi miliardele aduse în bagaje ţărilor în cauză de către Catherine Ashton. Această constatare este de asemenea valabilă pentru Algeria sau Maroc, unde sunt în joc interese similare: "Dacă controlorul acestui tren le cere biletul, europenii vor trebui să admită că asistă la această poveste în calitate de pasageri clandestini. Şi nu este numai jenant. Amenda politică va fi foarte sărată pentru Europa", consideră Der Standard.
Adevărul este că europenii se află într-o situaţie imposibilă,scrie Gazeta Wyborcza. În Libia, sunt reduşi la a se întreba "ce este mai rău. Ciuma sau holera ?", observă cotidianul din Varşovia. "Ar trebui să continuăm să sprijinim un terorist îmblânzit şi să trăim în iluzia că după câteva reforme, manifestanţii se vor întoarce acasă şi că acest regim cu pumn de fier va fi înlocuit de pluralism ? Sau ar trebui să tragem o linie pe el şi să-i susţinem adversarii, financiar sau chiar şi militar ? Europa este într-un impas. Pe de o parte, ea nu poate privi fără să facă nimic mercenarii lui Gaddafi trăgând în spatele oamenilor. Pe de altă parte, ea se teme că golul de după Gaddafi va fi chiar şi mai rău".
"Problema, spune Gazeta Wyborcza, este că a nu face nimic ar fi mai rău, pentru că Europa se confruntă cu cea mai mare provocare de la prăbuşirea fostei Iugoslavii. Este un test enorm pentru statutul Europei în lume şi o şansă de a-şi exercita puterea ei "soft" şi arta ei a dialogului. Iată de ce motivul pentru care Europa ar trebui să propună un program de parteneriat şi să ofere asistenţă acestei regiuni în stare de rebeliune".
Iniţial, UE ar trebui "să anunţe noi reguli de joc înainte de începerea unui alt masacru", recomandă în El País Jordi Vaquer, directorul Fundaţiei CIDOB, un think-tank asupra relaţiilor internaţionale. UE ar trebui să răspundă printr-o "îngheţare a tuturor acordurilor la prima bănuială de utilizare sistematică a forţei" împotriva poporului şi prin "îngheţarea conturilor bancare ale tuturor titularilor de poziţii importante" în aceste regimuri, ca şi "repatrierea ambasadorilor pentru consultări, întreruperea trimiterilor de materiale care pot fi folosite pentru represiune sau sprijinul proceselor împotriva celor care au comis crime împotriva umanităţii".
"Schizofrenia din strada Froissart"
Din păcate, observă Jordi Vaquer, "fiecare criză provoacă ezitări în ţările UE", întrucât "aşa cum Libia este prea importantă pentru Italia, Marocul este prea important pentru Spania, Algeria pentru Franţa, Oman pentru Marea Britanie, Iordania pentru ţările prietene cu Israelul precum Germania". Şi totuşi, asigură directorul think-tankului, "numai o poziţie convenită în prealabil, activată automat împotriva oricărui guvern care ar intra într-o spirală a represiunii violente, poate scoate Europa din paralizia sa ruşinoasă".
Dar trebuie ca statele să accepte sau să poată ieşi din contradicţiile lor. Iar în cazul Libiei, Italia este principala vinovată. "În Europa, s-ar numi schizofrenia Rue Froissart", scrie La Repubblica. Cotidianul roman explică modul în care la intrarea Consiliului European reprezentanţii italieni fac declaraţii binevoitoare faţă de dictatorii sub acuzare. Iar apoi, în Consiliu, ei votează cu ceilalţi rezoluţii care îi condamnă. S-a întâmplat cu Mubarak şi Lukaşenko, şi acum cu Gaddafi. Italia a trebuit să semneze condamnarea represiunii în Libia, dar opunându-se simultan sancţiunilor propuse de Finlanda împotriva Tripoliului.
Cu toate acestea,aminteşte La Stampa, "relaţia cu Gaddafi nu este doar opera lui Berlusconi. Libia este un partener comercial preţuit mereu de toate guvernele italiene. În Libia, avem oameni şi bani, depindem de Libia pentru energie, comerţ şi investiţii. Căderea lui Gaddafi ar putea bine fi căderea unui sistem şi pentru noi".
Vânzări de arme
Excelentele afaceri ale Occidentului
"Ce paradox trist", scrie Gazeta Wyborcza: "Pe de o parte occidentalii plâng victimele, pe de alta,furnizează armele cu care sunt masacraţi arabii". Cotidianul aminteşte că armele utilizate în lume, şi în parte de regimurile arabe care înăbuşă mişcările de revoltă, provin din Rusia, primul exportator mondial, cu 31 % din vânzări, urmată de Statele Unite (30 %), Franţa (9 %), Germania (6 %), Marea Britanie (4 %) şi Ucraina (2 %). Armele reprezintă 5 % din exporturile franceze şi britanice, aceste două ţări fiind puse în discuţie pentru furnizarea de material represiv Tunisiei şi Bahrein-ului.
"Din 11 octombrie 2004, ridicarea embargoului european asupra exporturilor de arme spre Libia, regimul Gaddafi nu a dus lipsă de furnizori: Marea Britanie, Franţa, Spania, Austria şi Elveţia. Fără a uita de ţările cu care a semnat o cooperare militară: Spania, Franţa, Marea Britanie, Statele Unite, Italia şi Grecia", scrie la rândul său Le Soir. În Belgia, regiunea valonă, acţionar în proporţie de 100 % a armurierului FN Herstal, este suspectată de a fi vândut puşti, mitraliere, grenade, Libiei. În apărarea sa, guvernul regional a dat de ştire că armele cu pricina erau "destinate în special unei misiuni de protecţie a convoaielor umanitare cu destinaţia Darfour".
