Alegeți o limbă
Dacă vreţi să ştiţi de ce europenii aparţin aceleiaşi comunităţi, vizitaţi oricare dintre marile catedrale medievale ale Marii Britanii. Plimbaţi-vă pe sub arcadele curţii interioare ale catedralei de la Gloucester sau opriţi-vă pentru a aduce un omagiu lui William de Sens, arhitectul normand al catedralei din Canterbury. Sau doar atingeţi pietrele acestei capodopere – ele provin din Caen, Franţa.
Visul modern al uniunii politice europene intră în epoca sa cea mai întunecată. Euro-scepticii se simt îndreptăţiţi, şi sunt realişti - dar nimic nu este mai puţin real decât iluzia că vreo naţiune europeană, şi în niciun caz a noastră, ar putea revendica o istorie izolată în afara marii poveşti a continentului. De cel puţin 1000 de ani, Europa construieşte o cultură comună.
O cultură cosmopolită
Prima unire europeană s-a numit ea-însăşi "creştinătate", şi în secolul al XI-lea a creat un stil comun de artă, arhitectură şi filosofie care a depăşit graniţele statelor incipiente. Arhitectura gotică a radiat ca o rozetă de la izvorul său din Paris şi s-a răspândit în întreaga Europă. Ce este mai real pentru noi astăzi - faptele regilor britanici medievali, sau eleganţa avântului gotic al contraforturilor catedralei din York? Micile intrigi de politică naţională pe care euro-scepticii le consideră adevărata noastră istorie sunt neînsemnate faţă de gloria încă vie a istoriei noastre culturale europene.
Următoarea revoluţie culturală a Europei, Renaşterea, a fost chiar şi mai cosmopolită. Intelectualii europeni şi-au descoperit, în secolul al XV-lea şi al XVI-lea, o moştenire comună - clasică greco-romană – pierdută. Renaşterea s-a răspândit ca fulgerul în întreaga regiune. În Abaţia Westminster un sculptor florentin, Pietro Torrigiano, a pus îngeraşi aurii pe mormântul lui Henric al VII-lea în timp ce, de partea cealaltă a Europei, regele Ungariei Matei Corvin primea, ca un cadou de la Florenţa, un bust al lui Alexandru cel Mare.
Un călător, precum Erasmus, putea merge de la Roma la Basel şi la Londra, şi întâlni pretutindeni prieteni care îi înţelegeau glumele. Pictura care rezumă cel mai bine epoca este capodopera lui Tiţian, "Răpirea Europei" – o viziune a mitului care a dat numele continentului, pictat în Veneţia pentru regele Spaniei.
O comunitate secretă
UE nu reuşeşte să reflecte rezonanţa acestei istorii culturale comune. Site-ul web al UE este numit Europa, dar pe prima pagină, în loc de pictura lui Tiţian este un vid de banalitate albastră. De ce nu am fructifica mai mult unitatea culturală a Europei? Poate pentru că acest vin al lui Bachus care ne poate entuziasma asupra identităţii noastre comune este de asemenea periculos.
O celebrare a triumfurilor estetice ale Europei ar trebui, din considerente de precizie, să includă de asemenea patrimoniul musulman care a interacţionat cu sursele creştine şi clasice în arta europeană încă din Evul Mediu timpuriu. Boltele catedralelor gotice din Anglia, de exemplu, nu ar fi fost posibile fără matematica arabă, la fel ca şi descoperirea perspectivei din Renaştere.
Toate acestea poate sună prea frumos ca să fie adevărate, ca şi cum, sub sângeroasa violenţă de zi cu zi din trecutul Europei, sub scindările Reformei şi creşterea naţionalismului, continentul îşi construia în acelaşi timp o comunitate culturală secretă. O floare secretă care, minune a minunilor, a cuprins în vrejurile ei toate celelalte culturi. Dar asta este realitatea istorică. Pentru fiecare forţă politică sfâşietoare în istoria europeană a existat o forţă culturală unificatoare.
O istorie comună
Toate curentele europene din artă şi arhitectură pe care le preţuim astăzi, pe care înfloresc muzeele, colecţiile şi sălile noastre de concert, sunt, întocmai, curente europene. Stilurile baroc şi rococo, revoltele neo-clasică şi romantică, realismul în secolul al XIX-lea şi modernismul la începutul secolului XX – toate au unit artişti şi intelectuali şi publicul din Polonia până în Danemarca.
Istoria culturii comune a Europei nu a fost curmată nici de tendinţele naţionaliste din secolul al XIX-lea, întrucât chiar şi naţionalismul în sine este o idee europeană comună - apetitul său romantic pentru arta peisajului şi poezie s-a propagat din capitală în capitală fără încetare, aşa cum miturile clasice au fost traduse în întreaga Europă a Renaşterii.
Astăzi, această cultură comună poate fi la un pas de cea mai mare realizare a sa de la Copernic încoace (care a trăit în Europa Centrală, ale cărui observaţii au fost testate de Tycho Brahe din Copenhaga, apărate de Galileo în Roma, şi demonstrate de Royal Society din Londra), când Large Hadron Collider de la CERN face o descoperire spectaculoasă.
Pluralitatea-în-unitate
În curând europenii care cred într-o identitate comună vor trebui să se ridice şi să proclame bogăţia unică şi deschiderea culturii noastre: pluralitatea-în-unitate, ceea ce înseamnă că o biserică în stil baroc din Sicilia nu arată la fel ca una din Bavaria. În Marea Britanie, Fondul de Artă (Art Fund) conduce o campanie pentru a păstra un tablou de Bruegel în ţară. De ce? Pentru că este moştenirea noastră. Pentru că suntem europeni.
Dacă euro-scepticismul ar începe prin a da drumul tuturor operelor de Bruegel şi Tiţian, National Gallery s-ar reduce la o cameră de portrete englezeşti din secolul al XVIII-lea, şi stupiditatea acesteia ar deveni evidentă. A crede în Europa nu este idealism; şi cu atât mai puţin o abstracţie birocratică. Acela care vede istoria în culori vii îşi dă seama cât de profund suntem europeni şi cât de adânci sunt rădăcinile acestei identităţi comune.
