Costul oportunităţii unei decizii se ridică la cât ar presupune să nu o întreprindem, sau la cât ar ajunge luarea unei decizii alternative. Această reducere la absurd inventată în 1914 a devenit populară pe baza Actului Unic, care a deschis calea spre o piaţă unică în Europa fără frontiere din 1992, mai ales datorită faimosului raport al marelui Paolo Cecchini, Costul opţiunii “non-Europa”.

După opt ani de mandat, preşedintele Băncii Centrale Europene (BCE), Jean-Claude Trichet, îşi va dicta astăzi testamentul: să sperăm că va anunţa scăderea dobânzilor, având în vedere că inflaţia de bază este sub control, în jurul a 2%; sau, cel puţin, un indicator pentru ceea ce va decide succesorul său, Mario Draghi.

Două greşeli dar şi multe fapte bune...

Care ar fi fost costul de a nu-l avea pe Trichet? Care ar fi costul dacă Draghi ar risipi în viitor moştenirea sa? Greşelile BCE, sub egida fostului guvernator francez, au fost în număr de două. Prima, în iulie 2008, când a urcat dobânda, imediat după ce inflaţia a fost dată peste cap, şi în ajunul dezastrului Marii Recesiunii declanşate de falimentul Lehman Brothers, în septembrie. Cea de-a doua a fost întârzierea plăţilor şi timiditatea în privinţa orchestrării politicii de cumpărare a obligaţiunilor publice din zonele periferice: în două momente, la începutul lui mai 2010, şi în luna august, când turbulenţele multiplicau diferenţele dintre datoriile italiene şi spaniole faţă de cea germană. Au fost greşeli proprii unui ortodox.

Pe celălalt taler al balanţei, BCE a oferit sub domnia lui Trichet multă lichiditate băncii şi a diversificat termenele sale, evitând astfel paralizia totală a sistemului financiar în momente de secetă a sistemului bancar; a cumpărat pe piaţa secundară obligaţiuni ale economiilor periferice de mai bine de 156 500 de milioane de euro (puţin pentru cei care compară cu Rezerva Federală; prea mult pentru purişti), evitând falimentul unor ţări; a sprijinit acele datorii suverane şi entităţile care le deţin, acceptând ca garanţie (colaterală) obligaţiunile cu semnul întrebării aduse de băncile care cereau credit; şi a fost în fruntea a trei operaţiuni de coordonare cu alte bănci centrale pentru a oferi lichiditate în dolari băncii europene: după Lehman şi în februarie şi septembrie, anul acesta.

Outsiderii au dat bir cu fugiţii

Din cauza vehemenţei detractorilor săi veţi cunoaşte costul lipsei lui Trichet: cei doi principalii mentori ai radicalilor, ambii germani, au demisionat anul acesta. Axel Weber, preşedintele Bundesbank, care era destinat să fie succesorul său, a rupt gura târgului criticând în public cumpărarea de obligaţiuni ale ţărilor vulnerabile, într-un imn pentru austeritatea (străină) care i-a netezit drumul (propriu) către leagănul de aur sub forma preşedinţiei băncii elveţiene UBS, câtă virtute protestantă! La fel a făcut, fugind de panică, se pare din motive identice, inefabilul Jürgen Stark. Îl criticau pe guvernator pentru că şi-a depăşit obiectivul de a supraveghea inflaţia…şi s-a preocupat şi de stabilitatea economică şi de creştere, obiective, se pare, blasfemice.

Unii economişti, cum ar fi Pau Rabanal, susţin că Trichet nu numai că “a menţinut o politică monetară relativ expansivă”, ba chiar “a sacrificat obiectivul de inflaţie în favoarea unei mai bune creşteri economice şi a creării de slujbe şi nu invers”, chiar dacă refuzul său de a reduce prea mult dobânzile i-a adus probleme cu unii politicieni, cum ar fi preşedintele francez. Şi-a apărat cu înverşunare independenţa faţă de Nicolas Sarkozy aplicând în mod automat sancţiuni prevăzute de Pactul de Stabilitate. Şi în faţa cancelarului Angela Merkel, rezistând cu stoicism faptului că Grecia nu şi-a plătit datoriile băncii private.

Dacă criza monedei europene încă nu a determinat pierderea speranţei către Europa este pentru că BCE a acţionat ca un creditor într-o ultimă instanţă şi ca arbitru respectat de pieţe. Trichet a fost cheia pentru crearea fondului de salvare, categoric în criticile adresate agenţiilor de rating care dau verdicte negative şi clar în apărarea unui minister de Finanţe european. C'est déjà pas mal !*

*În franceză, în text.