Încarnare a liberalismului fără frontiere, din Ungaria în Honduras, Irlanda s-a decis astăzi să facă tăieri drastice în cheltuieli, fără echivalent în Europa, pentru a-şi reduce bugetul serviciului public şi al prestaţiilor sociale. Situaţia cu care se confruntă locuitorii din ce în ce mai dezorientaţi este atât de rea încât unul dintre principalii responsabili ai dezastrului, Brian Lenihan, a declarat că restul Europei este "uimit de capacitatea noastră de a încasa loviturile". "În Franţa, ar fi deja răscoală", a adăugat chiar cu mândrie ministrul de finanţe irlandez. De la începutul crizei financiare, în vara anului 2008, Dublin a prezentat trei planuri de austeritate bugetară care ar fi absorbit aproximativ 5% din PIB.

O rată a şomajului de 12,5%

Mai curând precipitând prăbuşirea sectorului privat decât salvându-l, aceste restricţii ar putea provoca o contracţie spectaculoasă a economiei irlandeze, de aproape 15%, o raritate pentru o naţiune industrializată în timp de pace. Rata şomajului a ajuns în prezent la 12,5%, iar numărul de beneficiari ai alocaţiilor şomaj (incluzând angajaţii la timp parţial) depăşeşte 400 000 de persoane pentru o populaţie de 4,5 milioane de locuitori. Această cifră ar putea ajunge uşor la o jumătate de milion de oameni înainte de sfârşitul crizei şi ar fi şi mai ridicată dacă mulţi dintre lucrătorii mobili şi imigranţii recenţi nu ar fi părăsit ţara pentru a-şi încerca norocul în străinătate. Fidelă trecutului său, Irlanda foloseşte din nou emigrarea în masă ca un amortizor social în vremuri de dificultate.

Vor fi necesare cel puţin două generaţii pentru a plăti daunele cauzate de bandiţii şi escrocii din aceste cercuri aurite care au dotat Irlanda cu bănci atât de şubrede încât surorile lor falimentare din străinătate ar părea aproape respectabile. Numai prăbuşirea grupului Anglo Irish ar putea înghiţi mai mult de 30 de miliarde de euro din fondurile publice, fie echivalentul totalului veniturilor colectate anul trecut de fiscul irlandez. Acum, "incapacitatea de rambursare a împrumuturilor din cauza şomajului şi a scăderii preţurilor piaţei ar trebui să fie următorul act al tragediei economice irlandeze. Fără să uităm falimentele în serie ale băncilor" prevede Morgan Kelly, profesor de economie la University College Dublin.

O reducere a cheltuielilor

Slăbit, guvernul din Dublin pare totuşi a fi mai îngrijorat de riscul de a-şi vedea rating-ul redus în ochii investitorilor internaţionali. Determinaţi de a nu urma exemplul Greciei, ale cărei liberalităţi ameninţă acum să destabilizeze întreaga zonă euro, Irlanda a ales să-şi reducă cheltuielile cu 20% în următorii patru ani, astfel încât să respecte unul dintre principalele criterii de aderare la zona euro, care prevede menţinerea deficitului public sub 3% din PIB. La Dublin, nu există nicio îndoială asupra faptului că Irlanda ar fi fost în aceeaşi situaţie ca Islanda dacă nu ar fi fost un membru al zonei euro.

Sistemul politic irlandez a fost mult timp marcat de o formă de tribalism şi clientelism. Cei puternici şi-au împărţit desigur partea leului în timpul anilor de creştere economică, dar acest clientelism a fost întotdeauna însoţit de o vagă promisiune de egalitate. Pe vremea când era Taoiseach (prim-ministru), Bertie Ahern a luat chiar apărarea curţii asidue făcută de partidul său promotorilor imobiliari, întreprinzătorilor şi bancherilor cu ocazia marilor evenimente sportive şi naţionale. "*Dacă aceşti tipi de la Galway race**s (curse de cai) nu ar fi acolo sub corturile lor făcând bani, nu aş putea să îi redistribui*", a declarat el atunci când economia irlandeză era în plină expansiune.

Adevărul este că el era atunci la cârma unui miraj. Când au apărut primele îndoieli asupra incredibilului – şi imposibil de urmat – boom al pieţii imobiliare irlandeze, care reprezenta aproape o cincime din impozitul pe venit înainte de criză, Ahern a replicat: "Creşterea va creşte chiar şi mai repede". El nu a luat nicio măsură serioasă pentru a reduce periculoasa dependenţă a Statului faţă de sectoarele imobiliare şi ale construcţiei. "Insula sfinţilor şi savanţilor" devenise terenul de joc al afaceriştilor şi al speculanţilor şi avanpostul marilor multinaţionale din SUA.

Miracolul economic irlandez a fost întotdeauna o iluzie optică, deoarece aceste companii americane, majoritatea din industria chimică, farmaceutică sau informatică, s-au folosit de Irlanda ca de un paradis fiscal şi poartă de intrare pe piaţa europeană. "Ireland Inc." a fost întotdeauna mult mai bogată decât muncitorii irlandezi, dintre care trei sferturi câştigau mai puţin de 40 000 euro pe an, chiar şi în vremurile cele mai bune. În acest timp, popularitatea – şi tăcerea sindicatelor – se cumpăra cu reduceri fiscale. Când Bertie Ahern şi-a început mandatul în 1997, lucrătorul mediu care câştiga 40 000 euro pe an plătea 40,6% impozite. În 2004, această cotă scăzuse la 19,7%.

Acum, noua ordine de zi la Dublin este : aşa cum profiturile şi beneficiile creşterii au fost distribuite tuturor, sacrificiile trebuie astăzi să fie împărţite. Totuşi îngrijorările cresc faţă de terapia de şoc utilizată de guvernul irlandez, deoarece reacţia riscă nu numai să distrugă serviciul public, ci şi să afunde ţara şi mai mult în depresie.