Ajuns în rândul şefilor de stat europeni, începi să te simţi relaxat. Când te numeri printre preşedinţi, cancelari şi premieri, eşti înăuntru, ai reuşit, poţi să te uiţi de sus la opoziţia minoră şi la criticii de acasă. Aici se împarte plăcinta hrănitoare a puterii. Fără o concurenţă cu adevărat puternică în competenţele lor europene, şefii de guvern stau peste parlamente şi partide.

Au lăsat în urmă şi Comisia Europeană, ca organ de executare a deciziilor lor. Acest lucru dă unicitate şi predictibilitate Consiliului European. Pentru că nimic altceva nu ar distruge puterea lui la fel ca disputele, regresele şi blocajele. Ca femeie de stat sau bărbat de stat eşti deasupra ideologilor. De aceea Consiliul a reacţionat atât de perplex atunci când alegerile din Grecia şi Franţa au arătat atât de dur care sunt alternativele neplăcute în politica europeană.

Naţionalismul şi populismul au fost creditate ca soluţii viabile la toate problemele, fie că Grecia iese din zona euro sau nu, fie că se adoptă o politică de austeritate sau nu, fie că impozitele cresc pentru cei superbogaţi sau că se optează pentru reducerea taxelor şi impozitelor.

Imaturitatea unui continent

Ce urmează atunci pentru Europa? Cine să decidă? Sistemul instituţional incomplet de la Bruxelles? Dacă ar funcţiona mai bine, s-ar bucura şi de mai multă încredere. Rămân însă nesoluţionate întrebările cu adevărat fundamentale legate de legitimitatea democratică, de supraveghere şi control – toate dovezi ale carenţelor continentului.

Chiar şi instituţiile naţionale sunt prea slabe pentru a purta povara întregii Europe. Statul naţional a devenit prea îngust pentru această Europă, ale cărei afaceri şi companii depind deja de multă vreme de forţele globalizării şi care contează în concertul puterilor mondiale doar ca bloc unitar.

De cel puţin un deceniu, Europa se luptă cu această globalizare, a creat euro ca prim răspuns incomplet la aceasta şi Tratatul de la Lisabona ca protocol adiţional, adoptat cu inima îndoită. În realitate, continentul nu s-a împăcat cu adevărat cu aceste forţe ale ascensiunii şi declinului, cu comerţul liber, cu capitalul care vagabondează şi cu informaţiile disponibile tuturor. De aceea tentaţia de a trage pe ea cămaşa de forţă a naţiunii şi dorul de “simplitate naţională” sunt totdeauna mari.

Dar cum rămâne cu stabilitatea şi predictibilitatea democratică? Nu cu mult mai bine, aşa cum arată construcţia bolnavă a pactului fiscal. Chiar dacă vrea să respecte toate suveranităţile (dar ca poporul irlandez să nu spună NU la referendum), Pactul vrea să dea mai multă putere şi Europei.

Pasiunea lipseşte din Europa

Este deci puterea de consens a Europei revolută? Are nevoie continentul de alternative, confruntări sau mai multă ideologie? Atunci când François Hollande a intrat în bătălia electorală cu tot repertoriul său de luptă socialist, nu numai cancelarul german s-a simţit inconfortabil. Ar trebui criza să devină acum o confruntare pe tema credinţei politice adevărate? S-au întors din nou camarazii din lada de boarfe ideologice – socialişti şi neoliberali, etatişti şi partizani ai redistribuirii bogăţiilor?

Priviţi-l pe noul preşedinte francez, care a retrezit apetitul pentru ideologie, arătând astfel involuntar ce lipseşte Europei: libertatea de a alege, polarizarea, cearta democratică – şi astfel pasiunea care-i face să ardă pe oameni pentru politică. Instinctul lui Hollande a arătat că alegerile pot fi câştigate cu pasiune.

Dar aveţi grijă! Europa nu este încă destul de puternică pentru această confruntare. Hollande va observa repede, în clubul bogaţilor, că problemele mari ale continentului obligă la mari coaliţii. Cum este realist, se va maturiza repede, ca om al consensului alături de cancelarul german. Dar ca idealist francez ar trebui să-şi păstreze o scânteie de ideologie. Dacă Europa şi instituţiile ei ar fi destul de puternice, ar putea să suporte bine o ascuţime politică mai pronunţată a dezbaterilor.