Acum un an era lansat planul de salvare financiară a Portugaliei. Pe 17 mai 2011, UE şi FMI au hotărât să acorde ţării 78 de miliarde de euro, iar guvernul socialist al lui José Sócrates, care ceruse această intervenţie pe 7 aprilie, a acceptat în schimb să pună în aplicare un plan riguros de reforme şi de restricţii bugetare.

O lună mai târziu, a avut loc o schimbare de guvern, iar centristul Pedro Passos Coelho, cu sprijinul opoziţiei, se angaja să continue acest plan de austeritate. Portugalia a mărit impozitele directe şi indirecte şi a scăzut cu peste 15% salariile funcţionarilor, a redus cheltuielile din domeniul sănătăţii şi al educaţiei, a îngheţat şantierele noilor infrastructuri. În consecinţă, şomajul a atins un record istoric, afectând la ora actuală 14,9% din populaţia activă.

Dar în primul trimestru, ţara i-a surprins pe toţi înregistrând o scădere a PIB-ului cu numai 0,1%, o cifră cu mult inferioară previziunilor, care se datorează în mare parte sectorului extern [exporturilor şi activităţilor întreprinderilor portugheze din străinătate]. Portugalia este în continuare în recesiune, dar cetăţenii săi pot cel puţin să spere că a fost oprită căderea.

Lipsă de responsabilitate

Grecia este cazul opus: deşi planul ei de salvare a fost lansat acum doi ani, ţara nu a avansat deloc din punct de vedere al reformelor. Clasa sa politică dă dovadă de lipsă de responsabilitate, iar grecii încep să-şi piardă răbdarea pentru că îşi dau seama că sacrificiile lor nu folosesc la nimic. Şi în timp ce Portugalia a trecut pe planul doi pe pieţe, Grecia menţine toată Europa în stare de alertă.

Exemplul acestor două ţări ilustrează perfect ce se întâmplă atunci când sunt respectate sau nu angajamentele. Drumul restricţiilor bugetare şi al reformelor, pe care l-a deschis guvernul lui Mariano Rajoy de când a ajuns la putere este singurul posibil, chiar dacă valsul ezitărilor pieţelor aruncă din când în când o umbră de îndoială.

După cum a fost cazul şi în ultimele zile, cu îngrijorările legate de viitorul Greciei care au făcut să crească prima de risc la 500 de puncte [indicator care reflectă diferenţa dintre obligaţiunile de stat germane şi cele spaniole] – un record istoric – şi au condus la scăderea Bursei la cote similare celor din 2003.

Ministrul Finanţelor, Cristóbal Montoro, a repetat ieri în faţa Parlamentului: "Fie ne reducem noi deficitele, fie o vor face pieţele." Nu putem face mai mult decât atât şi, mai ales, nu putem face cale întoarsă. Nu putem decât să aşteptăm o mână de ajutor din partea UE sau BCE, şi în acest context trebuie să fie înţelese îngrijorările lui Montoro şi ale lui Rajoy, care cer o intervenţie de la Bruxelles şi de la Frankfurt în sprijinul Spaniei.

Un mesaj din partea UE

Primul ministru a cerut ieri "un mesaj clar şi puternic" din partea UE în apărarea monedei euro şi a "solvabilităţii datoriei suverane". În mod concret, putem să ne aşteptăm – şi este un "risc serios" după cum spune Rajoy – ca pieţele să refuze să-i împrumute bani Spaniei sau să-i acorde împrumuturi cu nişte dobânzi "gigantice" ceea ce ar paraliza finanţarea ţării şi deci a întreprinderilor sau a băncilor care au nevoie de credite pentru a-şi menţine activităţile.

Guvernul a lansat aceste mesaje pieţelor pentru a le face să înţeleagă faptul că BCE va interveni dacă prima [de risc] va depăşi 500 de puncte. Acest anunţ a fost înţeles, pentru că diferenţialul s-a stabilit la 482 de puncte la închiderea pieţelor. Guvernul are dreptate să tragă semnalul de alarmă pentru că economia spaniolă nu are mijloacele să suporte un diferenţial atât de ridicat pe o perioadă mai lungă.

Dar guvernul trebuie să-şi recunoască şi responsabilitatea pentru această creştere. Prima de risc nu va scădea atâta timp cât pieţele nu vor simţi că reformele încep să-şi dovedească eficienţa. În privinţa aceasta, necesara naţionalizare a băncii Bankia a fost o decizie proastă, pentru că a relansat îngrijorările referitoare la sectorul bancar spaniol. Dar încă ne mai putem restabili în cazul în care Consiliul de politică bugetară şi financiară va arăta că deficitele comunităţilor autonome încep să fie disciplinate.