Când Joachim Seifert îşi povesteşte viaţa, o începe în 1864. "În anul 1864", precum începe, ca să continue ulterior cu fraze scurte. "Casca ţine mai cald decât şapca", afirmă el de exemplu. Şi, pe lângă hanoracul său obişnuit, arborează o cască albă de miner. Un astfel de model l-a protejat sub pământ timp de 30 de ani. Astăzi, în ajunul celei de a 75-a aniversări a lui Seifert, Ruhr a devenit capitală culturală iar trecutul acestui fost miner este la loc de cinste. A explicat deja la câteva mii de vizitatori felul în care extrăgea carbonul din adâncuri, alături de colegii săi, până când complexul minier Zollverein şi-a închis definitiv porţile. Iar dacă este întrebat de ce toate aceste eforturi, le răspunde că trebuie să se întoarcă în 1864. "Bunicul soţiei mele venise în zonă, a fost primul din familie care a lucrat pentru Zollverein".

O premieră în istoria capitalelor culturale

Este desigur o premieră absolută. O întreagă regiune a Germaniei a fost declarată capitală a culturii. Iar ceea ce i-a făcut pe judecători să se aplece în favoarea Ruhr este tenacitatea cu care localnicii s-au dedat reciclajului: de la carbon la cultură. Dacă astăzi carbonul aproape că nu mai este exploatat, el este marcă a culturii şi a dezvoltării din această regiune care nu sărbătoreşte decât 170 de ani de existenţă. Da, dar!, insistă responsabilii acestui an festiv, în Ruhr cultura a rimat întotdeauna perfect cu industria. Numărăm nu mai puţin de 120 de teatre, 5 universităţi şi sute de institute de cercetare. Cu o lună în urmă, Folkwang-Museum şi-a redeschis uşile, cu un proiect de David Chipperfield. Ruhr ar fi deci o regiune de metropole moderne, a treia cea mai mare regiune urbană a Europei.

Cei 5.3 milioane de locuitori ai săi nu respiră doar transpiraţie, ci aspiră şi la un alt viitor. Totuşi, la faţa locului, pe lângă arhitectura de după război, magazinele ieftine şi serele personale, 275 000 de persoane trăiesc fără a avea un loc de muncă. Din 200 de mine altădată în activitate, doar 4 mai funcţionează încă. 53 de oraşe se întind pe 4 435 de kilometri pătraţi între Hamm şi Wesel, şi aproape toate comunele au astăzi un buget de criză. Ceea ce le lipseşte însă este împărtăşirea unei identităţi comune. Ruhr nu este o metropolă, ci o conglomeraţie urbană risipită care posedă o istorie minieră comună.

Liverpool ca exemplu

Speranţa era enormă. Cu privirea întoarsă spre Liverpoll care, cu doi ani în urmă, avusese aceeaşi onoare, ne-am zis că jocul merită efortul. Căci la ora bilanţului, veniturile fuseseră de cinci ori superioare cheltuielilor, iar Liverpool scăpase de reputaţia de tristă zonă industrială. Responsabilii "Ruhr 2010" visează să reediteze performanţa, de a deveni o imagine a reuşitei. Astfel, în iulie, 20 000 de mese vor fi aliniate pe un tronson de pe autostrada 40, pentru a forma "cea mai lungă masă din lume". În timpul unui prânz, locuitorii, de obicei nu prea solidari, vor triumfa asupra circulaţiei care este de foarte mult timp unul dintre defectele regiunii.

Dar între timp, o îndoială a venit să contamineze speranţa. În plină criză economică, sponsorii nu şi-au ţinut promisiunea. În loc de 80 de milioane bugetul est doar de 62.5 milioane de euro. Mari proiecte au rămas neterminate. Şi se pune acum întrebarea: cum să dezvolţi o regiune care se află deja în incapacitate de plată? Şi cum să realizezi o schimbare structurală în această regiune imuabilă în care mii de persoane sunt înrădăcinate în istoria minelor?

Nici o altă regiune a Germaniei nu a fost teatrul unei industrializări atât de puternice. Într-un spaţiu de câteva decenii, un peisaj de mlaştini s-a metamorfozat într-un gigant spaţiu de producţie industrială. Au fost extrase 7 milioane de tone de carbon, până la începutul crizei din sectorul minier. S-au dezvoltat astfel, în jurul siturilor industriale, cartiere de imigranţi, cartiere muncitoreşti.

Salvat ca prin minune, Zollverein costă dar aduce vizitatori

În decembrie 1986 o ultimă echipă a coborât în puţul minier. Ca şi temeri existenţiale, această viaţă fusese mult timp solidă, rezonabilă. Vizitele ghidate, concertele şi expoziţiile organizate pe situri sunt văzute de unii ca o manieră de realizare a doliului. În 1986 un decret ministerial a împiedicat distrugerea Zollverein. Era vorba de acum înainte, graţie unui nou plan ambiţios, de a face bani din acest simbol monumental al muncii. Vom face deci din puţurile de mine ceea ce vroiam să facem din ansamblu zonei Ruhr: un centru de creativitate. Arhitectul olandez Rem Koolhaas a propus ca o scară rulantă portocalie şi luminoasă să conducă la intrarea spaţiului pentru vizitatori. Colegul său britanic Norman Foster a reabilitat între timp cuptorul.

Pană în prezent, numărul vizitatorilor a crescut, şi au fost create aproape o mie de noi locuri de muncă. Printre care unul pentru fiul lui Joachim Seifert. Şi el este miner, dar a făcut studii superioae, a participat la conceperea filmelor de animaţie pe care tatăl său le proiectează în sala fostei spălătorii de carbon. Familia Seifert şi-a realizat schimbarea structurală. "Fiul meu reprezintă a patra generaţie în mină", decară tatăl său cu mândrie. Şi totuşi, situl nu este un model. Zollverein costă 155 de milioane de euro Uniunii Europene, landului Rhenania din Westfalia de Nord şi oraşului Essen. Va fi greu să reuneşti de mai multe ori o asemenea sumă.