Mario Monti, şeful guvernului italian, şi Herman Van Rompuy, preşedinte al Consiliului Uniunii Europene, au lansat sâmbătă [8 septembrie] ideea unui summit extraordinar în Roma pentru a vorbi despre viitorul ideii Europa şi pentru a neutraliza creşterea populismului şi a euroscepticismului. Problema este importantă într-un moment în care partide populiste de diferite orientări cresc nu numai în ceea ce priveşte puterea, cât mai ales în privinţa capacităţii lor de a dirija discursul public, făcându-şi un titlu de glorie din opoziţia lor la integrarea europeană în numele poporului şi a suveranităţii sale. Dar iniţiativa provine de la doi conducători cu puţină legitimitate democratică şi poate deveni o greşeală dacă se încearcă a se pune în aceeaşi oală populisme distincte şi critica necesară a actualelor metode ale UE.

Dacă problema nu ar fi aşa serioasă, ar părea o ironie: singurii doi lideri care vin la Consiliul UE fără să fi trebuit să se prezinte la alegeri populare pentru asta, propun un summit pentru a scoate opinia publică din eroarea euroscepticismului. O fac după participarea lor la exclusivul Forum Ambrosetti, o reuniune unde vin în fiecare an politicieni selecţi şi oameni de afaceri italieni şi străini într-un hotel luxos lângă lacul Como. Tocmai genul de eveniment, după modelul Davos, care reuneşte elite politice şi economice pentru a vorbi despre cursul lumii departe de amestecul plebei.

Propunerea lui Monti şi Van Rompuy este nu mai puţin de … un alt summit extraordinar. Când Europa e bolnavă de atâta summitită, sătulă de reuniuni de cel mai înalt nivel care nu produc decât foarte puţine rezultate, să propui încă una pentru a da noi iluzii populaţiei demonstrează prăpastia care îi separă pe aceşti lideri nealeşi de o mare parte a opiniei publice.

Două variante ale Europei tehnocrate

Van Rompuy şi Monti reprezintă două variante ale Europei tehnocrate pe care mulţi cetăţeni, nu doar populişti, vor să o lase în urmă. Van Rompuy a fost numit printr-o surpriză în timpul unei cine informale cu şefi de guverne, căutând un profil fără asperităţi pentru un post lipsit de orice posibilitate de a juca vreun rol în procesul intern politic, şi cu atât mai puţin de a răspunde sau a intra în contact cu cetăţenii în mod direct.

El concentrează toate contradicţiile alambicatei structuri instituţionale pusă în practică de Tratatul de la Lisabona şi de voinţa statelor de a elimina orice figură carismatică care ar putea funcţiona drept contrapondere.

Monti reprezintă un nou tip de guvern tehnocrat, care forţează până la limită mecanismele politice normale ale statelor membre pentru a-i substitui pe politicienii aleşi când aceştia nu sunt capabili să asigure credibilitatea guvernului pentru a duce la capăt reforme şi tăieri în termenele şi forma alese de centrele de decizie europene – Bruxelles, Frankfurt (sediul Băncii Centrale Europene) şi Berlin.

Criza monedei unice pune sub semnul întrebării Metoda Monnet, ce are şaizeci de ani, şi constă în a avansa fără zgomot în integrare pe bază de mici paşi care fac inevitabilă următoarea cedare a suveranităţii, şi chestionează mai mult decât metoda: legitimitatea câtorva de a lua decizii de o importanţă capitală pentru cetăţenii statelor membre fără a se supune controlului lor la urne.

E nevoie de un fond democratic

Monti şi Van Rompuy, născuţi în anii patruzeci, nu sunt viitorul, ci sunt ultimii reprezentanţi ai acestui grup care a vrut să guverneze pentru binele europenilor în numele păcii, fără a-şi da seama de nevoia de a întări fondul democratic al proiectului.

Trebuie să recunoaştem că ambii lideri cel puţin au nimerit tema: este important să vorbim de politică şi să apărăm proiectul de integrare nu doar în faţa atacurilor pieţelor ci şi de dezamăgirea cetăţenilor. Dar cu greu pot fi ei cei care să umple golul de legitimitate care face loc populismului. Mai ales, iniţiativa lor poate să se dovedească dăunătoare dacă ea constă în combaterea poziţiilor politice perfect democratice, în timp ce ei nu au decât o legitimitate fragilă şi indirectă.

Scepticismul, până acum duşmanul de bătut pentru partizanii unei Europe unite, a demonstrat că este o componentă importantă în dezbaterea europeană: dacă i-am fi acordat mai mult spaţiu în dezbaterile fundamentale din ultimele decenii, cine ştie, poate s-ar fi putut corecta câteva greşeli de concepere a proiectului integrării, ceea ce ne-ar fi scutit de o parte din turbulenţele actuale.

În loc să se ia de populişti şi eurosceptici, cei care decid în UE ar trebui să se preocupe de aducerea la tăcere a criticilor prin îmbunătăţirea sistemului democratic. Pe termen lung, nu ar fi o idee bună, ca noi, democraţii, să fim obligaţi să alegem între populişti aleşi şi eurofili tehnocraţi.