Alegeți o limbă
La fiecare şase luni se joacă aceeaşi scenetă. O ţară scoboară de la preşedinţia Consiliului Uniunii Europene şi o alta îi ia locul. Cea care pleacă se auto-felicită de excelenta muncă depusă iar noul “preşedinte” anunţă că se va sforţa să realizeze un salt calitativ întru integrarea europeană. Sfârşitul anului 2012 şi începutul anului 2013 nu se abat de la această tradiţie.
Ciprul a difuzat oficial bilanţul alor sale şase luni de preşedinţie. “Dorinţa noastră a fost de a împinge puţin mai departe integrarea europeană şi eu cred că rezultatele importante ale preşedinţiei noastre sunt o dovadă a succesului nostru în acest domeniu”, s-a auto-felicitat Andreas Mavroyannis, însărcinat cu probleme europene pe lângă preşedintele cipriot. La rândul său, Irlanda, care asigură preşedinţia UE de la 1 ianuarie, a anunţat deja că intenţionează “să promoveze creşterea economică şi ocuparea forţei de muncă”.
O capacitate de contrapondere limitată
Toate acestea aduc vârtos a propagandă de modă veche şi a limbaj de lemn, unelte pe care Europa le mânuieşte mult prea bine. Realitatea este alta. Putem discuta mai întâi despre “importanţa” bilanţului preşedinţiei cipriote atunci când discuţiile în jurul bugetului UE au divizat ţările membre, atunci când Marea Britanie ameninţă că părăseşte Uniunea, atunci când a trebuit să se găsească o a suta mie soluţie de urgenţă care nu soluţionează cu nimic criza din zona euro şi, în fine, atunci când uniunea bancară a rămas în negurile uitării. Dar nu ar fi un subiect potrivit. Fiindcă în definitiv preşedinţia cipriotă nu are nimic de-a face cu toate acestea. Bilanţul “său” adevărat, pe care l-am rezumat aici, nu este din vina ei.
Nicosia nu are nicio vină, aşa cum nici Copenhaga nici Varşovia nu aveau nicio vină înaintea ei. Fiindcă, în definitiv, ce putea face Ciprul, o mică ţară de 800 000 de suflete care, în timp ce prezida oficial o UE în criză, negocia cu aceeaşi UE condiţiile ajutorului său financiar? Ce putea face Polonia sau Danemarca, două ţări care nu sunt membre ale zonei euro, pentru “a da un impuls” unei UE bolnave întocmai din cauza zonei euro? Şi ce va putea face Irlanda, care negociază în prezent o reducere de mai mult de 60 de miliarde de euro din datoria sa bancară pe lângă UE şi BCE, pentru a-şi impune punctul său de vedere celorlalte 26 de ţări ale Uniunii?
Această serie de întrebări ar putea continua aproape la nesfârşire. Într-o UE în criză profundă, orice ţară ar fi blocată până la urmă de criza zonei euro. O criză care a făcut ca frâiele să treacă în mâinile principalului creditor al Uniunii: Germania. Deoarece o mare parte a politicii europene de astăzi se face la Berlin. Pur şi simplu pentru că fără Republica Federală, nimic nu este posibil. În faţa Germaniei, numai ţările mari şi instituţii precum Comisia sau BCE mai pot încă, în anumite condiţii, constitui o contrapondere. Franţa şi Spania au reuşit să impună Berlinului uniunea bancară, dar în condiţiile stabilite de Berlin: o punere în aplicare în ritmul şi după mărimea băncilor în cauză. Marea Britanie ţine piept Germaniei şantajând-o cu o eventuală ieşire din UE. Dar capacitatea de contrapondere este foarte limitată: proiectul Comisiei de consolidare a bugetului UE pentru a lupta împotriva crizei a fost abandonat în urma respingerii germane iar tentativele franţuzeşti de a impune “o agendă de creştere economică” au eşuat.
Dregători bizantini
Deci nu se prea poate ca Nicosia sau Dublin să impună contribuabilului german viziunea lor a Europei şi nici măcar să spere să smulgă vreun compromis guvernului german. Politica europeană este deci acum în mare o politică care se decide între Berlin şi Bruxelles. Dar oare, s-ar putea spune, preşedinţia rotativă nu este ea menită să pregătească dosarele, să dea imbolduri, să încurajeze compromisurile, mai degrabă decât să conducă efectiv Uniunea? Problema este că, chiar şi în acest sens, preşedinţia rotativă a devenit doar una de formă.
De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, în 2009, a fost creat un preşedinte al Consiliului European, astăzi belgianul amator de haiku-uri Herman van Rompuy. Competenţele sale sunt foarte asemănătoare cu cele ale preşedinţiei rotative. În afara faptului că are avantajul de a putea asigura o anumită continuitate şi o coerenţă în elaborarea proiectelor europene. De altfel el conduce toate serviciile Consiliului care gerează întrunirile oficiale. Prin urmare acţiunile Consiliului se decid cu adevărat la Bruxelles, şi mai rar în ţările care deţin preşedinţia prin rotaţie. Fapt semnificativ: din 2004, summiturile europene au loc la Bruxelles, şi nu, ca în trecut, în ţările aflate la preşedinţia rotativă.
Reprezentanţii preşedinţiei rotative sunt deci mai degrabă spectatori de lux. Ei au întâietate în materie de etichetă, dar seamănă acum mai degrabă cu acei dregători bizantini care trebuiau să fie respectaţi la curte, dar care nu aveau nicio putere. Fiecare comunicat al Consiliului ridică în slăvi munca şi eforturile depuse de ţara care deţine preşedinţia UE. Dar acest lucru este, evident, de formă. În definitiv, preşedinţia rotativă a devenit un fel de vitrină care permite ţărilor să fie mai bine cunoscute.
Este o ocazie de a prezenta site-uri Internet arătoase promovând meritele naţiunii (cel al preşedinţiei irlandeze conţine o carte de bucate tradiţionale foarte completă) sau lăudând frumuseţile turistice ale ţării (precum cel al Ciprului). În cele din urmă, dacă acestea permit atragerea câtorva turişti, este foarte bine. Dar există alte instituţii care au această menire, precum “oraşele europene ale culturii”. Nu ar trebui oare să ne gândim, în aceste vremuri de restrişte, că am putea să ne lipsim poate de o instituţie de prisos?
Din Irlanda
Restabilirea, înainte de toate
Suzanne Lynch, corespondent pentru afaceri europene al ziarului Irish Times, consideră că asumarea de către Irlanda a preşedinţiei Uniunii Europene marchează începutul a “şase luni de activităţi europene intense la Dublin”. Reamintind că este a şaptea oară când Irlanda deţine preşedinţia semestrială a Consiliului UE, Lynch afirmă că tonul optimist care a marcat perioade precedente ale istoriei UE contrastează cu perspectivele preponderent sumbre de acum. Suzanne Lynch adaugă:
Europa de astăzi este măcinată de disensiuni şi incertitudine, în contextul în care încearcă în mod disperat să găsească o soluţie pentru criza financiară. În pofida agendei declarate a guvernului de la Dublin, care s-a angajat să ofere “stabilitate, locuri de muncă şi să faciliteze creşterea economică” în timpul preşedinţiei semestriale a UE, în realitate, mandatul probabil va fi marcat de problema reducerii datoriei suverane, în special în tentativa de redefinire a termenilor planului de relansare a instituţiei bancare Anglo Irish Bank Corporation, care încearcă să reintre în totalitate pe piaţa obligaţiunilor şi să iasă din programul de salvare elaborat de FMI şi UE.
Principala sarcină a Guvernului irlandez în timpul preşedinţiei semestriale a UE va fi elaborarea unor noi reglementări prin intermediul reuniunilor miniştrilor de profil, în cadrul Consiliului UE, şi, în special, reformarea Politicii Agricole Comune. Suzanne Lynch continuă:
modul în care statul îşi va echilibra agenda internă ţinând cont de responsabilităţile faţă de interesele europene, care sunt mai mari dat fiind rolul asumat, s-ar putea dovedi elementul caracteristic definitoriu al preşedinţiei irlandeze a UE.
