Datorită calificării la Cupa Mondială din 2014, Bosnia şi Herţegovina a amintit lumii că exista. Fotbalul a divizat odinioară Balcanii, poate că va reuşi acum să unească măcar una dintre ţările regiunii?

Capitala Bosniei şi Herţegovina, Sarajevo, a întâmpinat cu entuziasm calificarea istorică a echipei naţionale pentru Cupa Mondială 2014, în Brazilia. Succesul fotbalului a eclipsat criza politică, conflictul cu Bruxelles şi problemele economice.

Dar Sarajevo nu reprezintă întreaga Bosnie.

Meciul echipei naţionale nu a fost difuzat în Republica Srpska, partea ţării locuită de sârbi. Preşedintele acesteia, Milorad Dodik, a felicitat echipa pentru isprava ei, dar fără tragere de inimă şi fără entuziasm. Ca şi croaţii bosniaci, care nu-şi ascund sprijinul faţă de echipa naţională a Croaţiei, care îşi joacă biletul către Brazilia în meciurile de baraje.

Faimosul meci, jucat pe 13 mai 1990 la Zagreb, între cluburile iugoslave Dinamo Zagreb şi Steaua Roşie Belgrad, este considerat ca fiind intrarea simbolică în război a Balcanilor

În trecut, fotbalul a jucat un rol important în soarta Balcanilor. Faimosul meci, jucat pe 13 mai 1990 la Zagreb, între cluburile iugoslave Dinamo Zagreb şi Steaua Roşie Belgrad, este considerat ca fiind intrarea simbolică în război a Balcanilor. Vreo 3000 de suporteri ai Stelei Roşiii au venit din Belgrad, sub comandamentul lui Željko Ražnatović-Arkan [care a fost apoi unul dintre cei mai sângeroşi şefi ai miliţiilor sârbeşti, înainte de a fi asasinat în 2000].

Miza nu era doar sportivă, ci şi politică: "Zagreb este Serbia", se putea citi pe banderola desfăşurată pe stadion. La scurt timp după, aceiaşi suporteri se omorau între ei în calitate de soldaţi inamici.

Bosnia şi Herţegovina de astăzi este produsul unui acord încheiat în 1995, la Dayton, care a însemnat sfârşitul războiului din Balcani, şi al Constituţiei încropite în grabă de militarii americani. Este o republică alcătuită din Federaţia Bosniei şi Herţegovinei, care ocupă 51% din teritoriu, locuită de musulmani şi croaţi, şi din Republica Srpska (49% din teritoriu).

Ambele părţi îşi au propriile constituţii, guverne, administraţii publice, instituţii legislative şi judiciare. Instituţiile naţionale, precum Parlamentul sau preşedinţia colegială (trei membri care se schimbă la fiecare opt luni), sunt compuse din reprezentanţi ale celor trei naţionalităţi ale ţării.

Eşuarea ideii unui stat multietnic

În practică, societatea şi statul multiculturale nu funcţionează. Sârbii, care reprezintă 37% din populaţia ţării, nu o consideră ca fiind patria lor. La fel pentru croaţi (11% din populaţie), care consideră că acordurile de la Dayton au profitat mai ales musulmanilor (48% din populaţie). Ceea ce explică în mare parte temerile constante în politica bosniacă cu privire la pericolul unei diviziuni sau al unui faliment al acestei ţări artificiale.

Astăzi, în conformitate cu prevederile acordurilor de la Dayton, preşedinţia colegială nu poate fi asigurată decât de către un sârb, un croat şi un musulman. Acest principiu a fost subiectul a două plângeri, din partea unui cetăţean rom, Dervo Sejdić, şi a unui cetăţean evreu, Jacob Finci, care au avut câştig de cauză în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Problema este că la aproape cinci ani după pronunţarea hotărârii judecătoreşti, în Bosnia nimeni nu ştie cum să o pună în aplicare. Lipsa unui acord în soluţionarea cazului Sejdić-Finci blochează procesul de aderare a Bosniei şi Herţegovinei, a declarat recent Comisia Europeană, reducând în acelaşi timp cu 47 de milioane de euro, fie aproape jumătate, sprijinul său financiar către Sarajevo.

Atotputernicul fotbal

După războiu, Bosnia număra trei asociaţii de fotbal şi trei ligi. Numai în 2000 s-au aliat croaţii şi musulmanii, sârbii urmându-i doi ani mai târziu. Iniţial, Federaţia Naţională a fost condusă de trei preşedinţi şi a fost roasă de corupţie. În cele din urmă, FIFA a lovit cu pumnul în masă şi a cerut numirea unui singur preşedinte. Când Sarajevo a încercat să se opună, FIFA a suspendat echipa naţională şi a exclus cluburile ţării din competiţiile europene.

Astăzi, naţionala de fotbal este singura instituţie din ţară care funcţionează

Rezultatul a fost imediat: revizuirea statutelor şi alegerea preşedintelui Elmedin Begić. Astăzi, naţionala de fotbal este singura instituţie din ţară care funcţionează, deşi succesele ei nu încântă decât o jumătate din ţară, iar suporterii continuă să se bată între ei la meciuri.

După calificarea pentru Cupa Mondială din Brazilia, putem în sfârşit vorbi de succes . Jurnalistul bosniac Ahmed Burić consideră că actuala generaţie de aur de jucători este rezultatul unui adevărat talent al Balcanilor pentru fotbal, împreună cu un solid antrenament occidental. "Jucătorii noştri sunt în mare parte copiii imigranţilor războiului", aminteşte Burić. "Aceşti cetăţenii ai lumii, care aveau de ales între opţiunea uşoară – a juca pentru ţara de adopţie, şi imaginea care şi-o făceau despre Bosnia, cunoscută prin poveştile părinţilor, au ales-o pe cea din urmă".

Echipa naţională este majoritar musulmană. Cum spune şi Burić, antrenorul echipei, Safet Sušić, este într-adevăr musulman, dar mâna lui dreaptă este un sârb. "Prezenţa sa în echipă înseamnă în mod clar că toţi cetăţenii au aceeaşi importanţă pentru reprezentanta ţării". Dacă jucătorii reuşesc să câştige în Brazilia o medalie sau chiar şi un loc în spatele podiumului, Bosnia întreagă s-ar mândri, şi sârbii şi croaţii şi-ar schimba poate felul de a privi ţara.