Suntem la început de toamnă! Şi la Paris, ca şi la Bruxelles, descoperim chipurile noilor “stăpâni”, însărcinaţi cu economia franceză (Emmanuel Macron, 36 de ani), cu diplomaţia europeană (Federica Mogherini), 41 de ani), sau cu coordonarea economică şi planul de relansare europeană a creşterii, al lui Jean-Claude Juncker: se pare că e vorba de finlandezul Jyrko Katainen, 41 de ani, pentru această funcţie; francezul Pierre Moscovici, 56 de ani, pentru titlu. Era timpul ca această generaţie, asemeni liderilor britanici (David Cameron şi George Osborne, 43 şi 38 de ani atunci când au fost numiţi), ca şi italianul Matteo Renzi, 38 de ani), să preia în sfârşit conducerea. Căci, în aceste domenii, există o nevoie urgentă de idei şi energii noi, pentru a instaura şi incarna ceea ce ar putea fi un “New Deal francez şi european”.

Europa stă cu mâinile în sân pentru că nu îşi oferă mijloace pentru a face ceva

Cu preţul micilor compromisuri şi al marilor remanieri, fiecare stat încercând să protejeze curtea proprie de interese economice şi strategice, Europa a devenit o cantitate neglijabilă şi neglijată. Rusia se poate ocupa de războiul ei din Ucraina fără a se teme de represalii; Sahelul, Orientul Apropiat şi Orientul Mijlociu se scufundă în barbarie şi antrenament pentru djihad: Europa stă cu mâinile în sân pentru că nu îşi oferă mijloace pentru a face ceva.

Aceleaşi constatări sunt valabile şi pentru dinamica economică a continentului: în numele fantasmei ortodoxiei Frankfurtului, cele optsprezece ţări ale zonei euro preferă deflaţia, de acum înainte evidentă, şi şomajul de masă în afara Germaniei şi a Austriei, decât relansarea Europei printr-o politică determinată a marilor şantiere şi a desfăşurării de infrastructuri paneuropene.

Toate condiţiile reunite

În discursul său de investitură, în 15 iulie, Jean-Claude Juncker nu s-a înşelat: este urgent “un nou avânt” pentru Europa, un plan suplimentar de investiţii de 300 de miliarde de euro. Însă avem nevoie de 300 de miliarde de euro anula, deci 2% -doar – din PIB-ul Uniunii. Şi nu ceea ce ni s-a propus (300 de miliarde pentru viitorii trei ani), care nu va fi suficient. În fine, pe lista acestor investiţii suplimentare (energie, transport, educaţie, cercetare) lipseşte un domeniu esenţial: cel al securităţii civile şi militare a continentului european. E nevoie oare ca tancurile ruseşti să demoleze Banca Centrală Europeană din Frankfurt sau Parlamentul European din Strasbourg, pentru ca să ne decidem să investim masiv şi coordonat în ţările europene şi întreprinderile lor, în securitatea noastră colectivă, condiţie primară a libertăţilor noastre individuale?

Pentru prima oară într-un sfert de secol trecut de la căderea zidului din Berlin, sunt reunite toate condiţiile pentru un “New Deal”, reforme structurale şi ordine în finanţele publica ale fiecărei ţări din zona euro, Franţa şi Italia, astăzi codaşele grupului, fiind acum decise să o facă. Şi, în “schimb”, un program masiv de investiţii, nicio cheltuială inutilă, în infrastructurile de securitate şi de creştere a continentului european.

Ce face Germania

Toate instrumentele sunt disponibile: cele ale BCE şi ale Băncii Europene de Investiţii; bugetul semnificativ al Uniunii Europene (1 000 de miliarde de euro pentru şapte ani), care merită să fie desfăşurat altfel decât prin răspândirea ineficace de subvenţii.

Un singur elev lipseşte la apel, şi este de fapt primul din clasa europeană: Germania

Voinţa politică a aproape majorităţii ţărilor Uniunii s-ar putea exprima pentru sprijinirea unei asemenea ambiţii. Un singur elev lipseşte la apel, şi este de fapt primul din clasa europeană: Germania. Din motive uşor de înţeles legate de istoria şi demografia sa, Germania rămâne prostrată în faţa provocărilor momentului, condamnând involuntar restul Europei la şomaj şi deflaţie. Dependenţa sa miltară de NATO? care sărbătoreşte mâine cei 65 de ani de existenţă, şi al cărui leadership american nu-şi mai maschează dezinteresul pentru Europa şi tentaţia sa izolaţionistă.

Semnele încurajatoare ale unei alte politici se multiplică dincolo de Rin, prin preşedintele Republicii germane, Joachim Gauck, prin ministrul Apărării, Ursula von der Leyen, ministrul economiei, Sigmar Gabriel, sau prin ministrul Afacerilor externe, Frank-Walter Steinmeier.

Acum a venit rândul cancelarului german Angela Merkel, al ministrului ei de finanţe, Wolfgang Schäuble, şi al preşedintelui Bundesbank, Jens Weidmannn, de a acţiona. De a-şi îndeplini partea care le revine din acest “New Deal” european. A nu o face ar fi o adevărată şansă pentru partizanii fărâmiţării zonei euro, al întoarcerii la Europa de ieri: cea a francului,a mărcii germane. Dar şi a războiului, rece sau cald, însă de data aceasta fără sprijinul Statelor Unite.“Nein, danke.”