Ne-am putea oare imagina o perioadă mai fericită decât această primăvară a lui 2015? Peste tot unde ne aruncăm ochii, veştile bune fac un sunet care îl concurează pe cel al clopotelor de Paşte. Statele Unite, Marea Britanie, în mod clasic în avans din punct de vedere al reluării creşterii economice, reiau şi perioada fastă a noilor locuri de muncă. Zona euro colcăie mulţumită în ceea ce Banca Centrală Europeană numeşte “quantitative easing”, euforia relaxării cantitative şi a dobânzilor negative. Valorizarea bursieră este în creştere pe toate pieţele. Primele 300 de societăţi din bursele europene (Eurofirst 300) vor distribui aproximativ 200 de miliarde de euro de divinde anul acesta.

In această mare de lichidităţi şi de bani obţinuţi uşor, revizuirea procentelor de creştere economică se face la nivel superior, în aproape toate zonele geografice, inclusiv zona euro şi Franţa (respectiv de +1.3% şi 0.9%). Capitalurile chinezeşti şi americane încep să curgă spre Uniunea Europeană iar cumpărarea de societăţi este accelerată de ritmul pieţei mondiale de fuziuni şi achiziţii. Am fi de-a dreptul nebuni să nu ne bucurăm şi să nu profităm de o atât de frumoasă sărbătoare economică.

Frumoasă asemeni unui miraj care planează deasupra unei lumi reale: cel de lângă. Cel al Greciei, mai întâi. Ar trebui să ne ciupim pentru a crede că, într-o asemenea abundenţă, puterile economice occidentale, de la Washington la Berlin, trecând prin Bruxelles, ar fi dispuse să lase această ţară de 11 milioane de locuitori, vecină cu Turcia şi în apropierea sferei ruseşti de influenţă, să intre în faliment sau să iasă din zona euro, ceea ce ar însemna practic acelaşi lucru.

Căci aceasta este realitatea, astăzi: riscul grecesc, evaluat la 42 de miliarde de euro, este de acum înainte acceptabil pentru băncile europene, mai ales datorită operaţiunilor BCE. El nu era gerabil în 2008 (o expunere de 175 de miliarde de euro). Ardoarea uniunii politice europene s-ar reduce deci oare doar la o derivă a expunerii băncilor sale la un risc de ţară?

Departe de noi gândul de a ignora responsabilitatea eminentă a Greciei în căderea sa actuală: corupţia şi amatorismul unei părţi importante a elitei sale, a administraţiei sale; o cultură politică naţionalistă şi socialistă; o cultură economică privilegiind renta, protecţia socială maximală, înăbuşind iniţiativa individuală, luarea de risc, creşterea. Sigur.

“Grecia trebuie să fie o învăţătură de minte, trebuie să fie obligată să-şi ramburseze datoria, altfel toate statele din Sud vor cere ‘o reducere’”, acestea sunt frazele auzite astăzi la Bruxelles. Am vrea, din străinătate, să umilim şi mai mult un popor aflat sub dominaţie străină timp de câteva secole, între secolul al XV-lea şi al XIX-lea, un popor care şi-a petrecut în război sau dictatură majoritatea secolului al XX-lea, dacă evoluţia nu e cum dorim noi.

Mai există oare, în istoria economică modernă a Occidentului, vreo perioadă similară, de deconexiune între euforia economică şi financiară actuală, pe termen scurt, şi profunda degringoladă a echilibrelor sociale şi politice? Şi unde se întruchipează mai mult această deconexiune decât între Europa actuală şi periferiile ei?

E nevoie de mai mult decât o creştere cu factori exogeni (BCE, petrol) pentru câteva trimestre, la +15%, pentru a absorbi cele 18 milioane de şomeri din zona euro, cu vârsta de sub 25 de ani, mai ales. E nevoie de o voinţă politică de fier; o ambiţie coordonată între statele membre, în jurul unui program masiv de investiţii, pentru a ameliora structurile haotice ale Uniunii Europene – şi mai ales infrastructurile germane – şi capacităţile ei de apărare.

Provocările existenţiale din cadrul societăţilor noastre ca şi din imediata periferie a Europei se profilează cu fiecare zi ce trece mai acut: avansarea tancurilor ruseşti în Ucraina, destabilizarea unui număr crescător de state europene, din Est, a unor state din Africa de Nord; reînarmarea vameşilor italieni în faţa ameninţărilor Statului Islamic; holocaustul creştinilor din Orient, din Libia în Irak.

In faţa unor asemenea provocări, suntem oare conştienţi de realitatea răspunsului european? De umilirea unuia din statele sale membre şi de acumularea unei bogăţii care nu reuşeşte să-şi găsească o utilizare pe continentul european? “No taxation without representation” [nicio taxare fără o reprezentare]: cuvântul de ordine al revoluţiei americane din mijlocul secolului al XVII-lea poate inspira, în schimb, o atât de necesară revoluţie europeană de astăzi: la ce bun un Parlament European şi instituţii europene politice pletorice, dacă suntem incapabili să punem în comun, printr-un impozit european uşor de definit, un minimum de resurse pentru a face faţă provocărilor noastre existenţiale?

Nicio uniune politică europeană fără un impozit european. A venit momentul să imaginăm şi să implementăm, în acest moment de supra-abundenţă financiară şi de fragmentare a Europei, un impozit eficace, direct, care nu s-ar adăuga ci s-ar substitui unei părţi din deducerile naţionale existente. El ar permite mai multe lucruri în acelaşi timp: să dea locuri de muncă şi un nou proiect noilor generaţii; ar menţine unitatea noastră, cu tot cu Grecia; ne-ar proteja identitatea şi valorile comune, care nu sunt cele ale islamismului; şi prin el am fi capabili să răspundem, militar, dacă e nevoie, la ameninţările care ar apărea la frontiere.

A crede că doar întoarcerea creşterii economice şi “mâna invizibilă” a pieţelor ar putea reuşi să ne redreseze este o naivitate.