Alegeți o limbă
De la începutul anului, cel puţin 50 de mici întreprinzători şi patroni ai unor întreprinderi mici şi mijlocii (IMM-uri) s-au sinucis în regiunea care era motorul miracolului economic din anii 1990. Incapabili să se adapteze problemelor generate de criză, ei au asistat la prăbuşirea modelului unei prosperităţi pe care o considerau inepuizabilă.
Privirea Laurei Tamiozzo este fixată în monitorul unui laptop, iar vocea sa, uşoară dar hotărâtă, răsună în sala centrului parohial San Sebastiano, în Vigonza, o localitate rurală din provincia Padova.
Este 28 martie şi în spatele ei se vede o pancartă a sindicatului Filca-Cisl Veneto (organizatorul reuniunii publice), pancartă pe care sunt scrise numele unor persoane decedate şi a 25 de companii care au fost nevoite să îşi închidă porţile pe fondul indiferenţei generale. “Dragă Flavia, te rog să mă crezi că nu îmi este uşor să scriu această scrisoare, dar familia mea se confruntă cu aceeaşi dramă ce afectează familia ta”.
Laura Tiamozzo citeşte o scrisoare trimisă pe 22 ianuarie şi adresată Flaviei Schiavon, în vârstă de 32 de ani, care este alături de ea. Marea criză economică a condus la moartea părinţilor lor, oameni de afaceri în domeniul construcţiilor care s-au sinucis. Pe 12 decembrie 2011, Giovanni Schiavon şi-a tras un glonţ în cap în biroul său. Cazul a fost comentat pe larg pentru că, în afară de datorii, Schiavon primise subvenţii rambursabile de 250 000 de euro din partea statului.
În schimb, Antonio Tamiozzo s-a spânzurat în noaptea de Revelion în sediul companiei sale Costruzioni Tamiozzo, care avea peste 30 de angajaţi.
Daniele Marini, directorul Fundaţiei Nord Est, consideră că este greu ca aceşti oameni de afaceri să fie caracterizaţi în acelaşi fel. Există însă unele caracteristici comune. Principalul element comun este dimensiunea redusă a companiilor, active în domenii precum construcţiile, micul artizanat şi aşa mai departe.
Falimentul, considerat o ruşine
În al doilea rând, companiile din regiunea nord-est au în medie 274 de subcontractanţi, iar un produs este realizat în proporţie de 80% de aceştia din urmă – care au strânse legături între ei –, astfel că toate problemele afectează deodată toate IMM-urile. Conform datelor Asociaţiei micilor întreprinzători din Mestre (CGIA), de la începerea crizei, cel puţin 50 de proprietari de IMM-uri s-au sinucis în regiunea Veneto.
“Diviziunea muncii devine divizarea vieţii”, afirmă scriitorul Ferdinando Camon. “Atunci când o companie intră în criză, proprietarul acesteia suferă pentru că nu îşi mai poate plăti angajaţii şi pentru că îi vede confruntându-se cu probleme. Multe dintre sinucideri s-au produs din această cauză. Concedierea colaboratorilor apropiaţi sau falimentul este o ruşine pentru comunităţile din zona Nord-Est, intrând în contradicţie cu responsabilitatea socială a unui întreprinzător”.
“Nu este exclus ca în unele cazuri de sinucidere să fie inclusă şi intenţia, mai mult sau mai puţin conştientă, de a prezenta statul ca asasin, ca responsabil”, precizează Ferdinando Camon. Furia creşte, iar relaţia cu sfera politică pare să se fi deteriorat iremediabil.
După scandalul de corupţie Tangentopoli (1992-1996), economia şi societatea din regiunea Veneto au început să se dezvolte mai bine fără “*frân*a” instituţională. O lipsă de încredere în stat pe care Camon o descrie în acest fel: “Zona de Nord-Est este o misterioasă junglă. Roma nu vede până aici. Iar, dacă vede, nu înţelege nimic”.
Singuri, izolaţi, neînţeleşi
Una dintre puţinele certitudini este că oamenii de afaceri din Veneto se simt singuri, izolaţi, abandonaţi, neînţeleşi. La reuniunea de la Vigonza a apărut propunerea de creare a unei asociaţii pentru rudele victimelor crizei. Diversele asociaţii de profil încearcă să ia măsuri pentru remedierea situaţiei.
La sfârşitul lunii februarie, asociaţia Confartigianato din Asolo şi Montebelluna a inaugurat Life Auxilium, o iniţiativă care constă într-un număr gratuit (la care sună în medie o persoană pe zi) pentru furnizarea de susţinere psihologică oamenilor de afaceri care se confruntă cu probleme.
Aceste sinucideri sunt efectele macabre ale epuizării unui model? Nu neapărat. În realitate, ritmul “locomotivei Italiei” – o lume plină de vitalitate, o explozie sălbatică şi spontană a companiilor – începuse să se diminueze la începutul anilor 2000. Conform cărţii “Innovatori di confine. I percorsi del nuovo Nord Est” (Inovatori frontalieri. Drumurile noului Nord-Est, 2012, nu este tradusă în limba română), încă din acea perioadă dezvoltarea regiunii de Nord-Est începuse să se încheie.
“Factorii de dezvoltare iniţiali ajunseseră la limite. Se trecuse de la marile disponibilităţi ale forţei de muncă la criza demografică, la lipsa de muncitori locali; de la gestionarea în familie a companiilor, la dificultăţile privind transferul responsabilităţilor de la o generaţie la alta; de la zone rurale urbanizate treptat, la un teritoriu saturat din punct de vedere al spaţiului şi infrastructurii. Factorii de dezvoltare economică în zona de Nord-Est îşi atinseseră limitele”.
Stefano Zanatta, preşedintele asociaţiei Confartigianato Asolo-Montebelluna, este de aceeaşi părere: “Criza a contribuit la acutizarea unor slăbiciuni ale sistemului. Avem un sistem foarte fragmentat, format din întreprinderi mici şi foarte mici. Sistemul funcţiona în trecut, reuşind să genereze profit şi să favorizeze ocuparea forţei de muncă, dar acum, din cauza crizei, de patru ani nu mai putem gestiona un sistem care este mai puternic decât noi”.
Munca este totul
Conform datelor statistice din perioada 2006 - 2010 ale Movimprese, diferenţa între desfiinţarea şi înfiinţarea companiilor în zona de Nord-Est este de 6 023 de unităţi. În opinia lui Daniele Marini, o companie mică nu trebuie neapărat să îşi închidă porţile sau să fie marginalizată pe piaţă: “este suficient ca o astfel de companie să fi făcut un “salt evolutiv” din punctul de vedere al inovaţiei tehnologice, al organizării producţiei şi serviciilor sau să fi intrat în relaţii comerciale cu companii mai mari care sunt internaţionalizate”.
În pofida marilor transformări din ultimii 20 de ani, societatea din regiunea Veneto continuă să fie una de tip “laburist”, activităţile economice (fie antreprenoriale, fie cu contract de muncă) derulându-se fără distincţii pe categorii sociale, generaţii sau grupuri.
În acelaşi timp, munca reprezintă principala preocupare a populaţiei – în special în acest moment istoric. În 1996, sociologul Ilvo Diamanti avertiza: “Munca este noua religie. (…) Mă tem că vor apărea probleme care nu vor fi doar de natură economică. Pentru că, dacă munca este totul, dacă satisfacţia derivă din succesul economic, atunci când ritmul de dezvoltare va scădea efectele nu vor fi doar de tip economic. Ci şi de tip psihologic”.
“Cultura şi fericirea par să nu conteze deloc. Banii sunt totul. Micul întreprinzător nu este într-o criză economică, ci este într-o criză totală: psihică, morală, mentală. De aceea apar sinucideri. Pentru că banii sunt unica valoare, iar dacă viaţa ta pierde unica valoare, crezi că nu mai merită să trăieşti. Banii au devenit singura valoare”, explică Ferdinando Camon.
Context
Val de sinucideri în rândul meşterilor şi al antreprenorilor
Valul de sinucideri provocate de criză nu se limitează la Nord-Est: în ultimele zile, doi antreprenori romani şi-au luat viaţa, şi un artizan din Bologna şi-a dat foc. În toată Italia, între 2008 şi 2010 sinuciderile din motive economice au crescut cu 24.6% (de la 150 la 187), explică La Repubblica, citând surse sindicale şi denunţând un posibil "efect de imitaţie". După ultimele episoade, sindicatele profesionale ale antreprenorilor şi artizanilor au cerut guvernului să creeze un fond de urgenţă pentru a-i ajuta pe cei care nu mai pot face faţă datoriilor lor.
