Alegeți o limbă
Europa şi jena în faţa revoluţiilor arabe... pe acest subiect s-a scris aproape tot. Că ea a sprijinit mult prea mult dictatorii pentru a putea înţelege acum aspiraţiile de libertate ale popoarelor; că ea nu priveşte evenimentele decât prin prisma imigraţiei şi a terorismului; că închide uşa popoarelor din Africa de Nord în loc să se gândească la cum să le ajute; că este incapabilă să definească o poziţie comună şi să o definească clar. Pe scurt, că trece pe lângă o ocazie istorică, aceea de a avea un cuvânt de spus în aceste evenimente de dimensiune mondială.
Sigur, UE a adoptat sancţiuni împotriva regimului colonelului Gaddafi. Sigur, şi Statele Unite, pentru a nu vorbi decât despre puterea cea mai apropiată de europeni, dau dovadă de ezitare şi mişcări greşite. Sigur, diplomaţii europeni sunt activi la Bruxelles, New York şi deja în Tunis, Cairo sau Tripoli, iar situaţia cere prevedere şi prudenţă. Însă într-o regiune care îi este strâns legată încă din antichitate, Europa încă nu a dovedit că se poate situa la înălţimea evenimentelor, că poate acţiona mai mult decât a reacţiona.
Săptămâna aceasta se anunţă a fi importantă. În 11 martie, şefii de stat şi de guvern se vor întâlni la Bruxelles pentru un Consiliu european extraordinar,consacrat Libiei. De la o capitală la alta, ne interogăm asupra faptului dacă trebuie intervenit militar sau uman. Însă ar trebui în acelaşi timp să se definească şi o strategie pe termen lung pentru dezvoltarea economică şi politică a ansamblului acestei regiuni euro-mediteraneene.
La sfârşitul acestui summit va avea loc o altă reuniune crucială, aceasta însă pentru viitorul monezii unice. Rezervată celor 17 conducători de ţări din zona euro, discuţia va aborda întărirea Fondului de stabilitate financiară şi asupra pactului de competitivitate propus de Germania şi Franţa, în timp ce zvonurile despre un eventual plan de salvare al Portugaliei se fac din ce în ce mai auzite. Deciziile definitive vor fi luate în timpul Consiliului din 25 martie.
Într-o teză publicată cu 80 de ani în urmă, istoricul belgian Henri Pirenne explica faptul că "Charlemagne, fără Mahomet, este de neimaginat". Adică fără expansiunea musulmană pe o mare parte a litoralului mediteranean, Europa post-romană nu ar fi fost obligată să se recentreze pe Nordul continentului, pentru a dezvolta noi căi comerciale interne şi pentru a fonda un nou ansamblu politic. Regele francilor a fondat Sfântul Imperiu Roman germanic deoarece Europa nu-şi mai găsea locul în jurul Mare Nostrum.
Astăzi, în plină schimbare politică în Nordul Africii, Uniunea Europeană se vede obligată să-şi redefinească mecanismele economice, monetare şi fiscale. Cele două fenomene sunt independente şi totuşi strâns legate. Căci dacă Charlemagne putea întoarce spatele Mediteranei, liderii europeni actuali nu pot rămâne la periferia integrării inevitabile a acestor ţări arabe într-o economie şi o societate mondializată în care Europa, ea, este din ce în ce mai puţin importantă. Angela Merkel şi Nicolas Sarkozy nu vor putea, în nici un caz, să-şi impună Pactul de competitivitate, tuturor partenerilor lor, dar trebuie în schimb să găsească modalităţi de a scoate UE din fragilitatea şi incertitudinea care o paralizează de mai mult de un an. În 11 martie, va trebui deci să începem în sfârşit să găsim mijloace de a întări economia, de a restabili încrederea şi de a creiona liniile unei adevărate ambiţii internaţionale.
