Alegeți o limbă
Întotdeauna am considerat lipsa de mândrie naţională a belgianului ca fiind mai degrabă agreabilă. Americanii care cântă, cu mâna pe inimă, imnul lor naţional Star-Spangled Banner mă plictisesc. Mă uit cu uimire şi o cu anumită simpatie la olandezii oranişti (susţinătorii Casei Orania, actuala familie regală în Olanda) până la exces. Şi am văzut, nu cu mult timp în urmă, în Balcani, în ce măsură o conştiinţă identitară umflată la maxim poate fi nefastă.
Noi, belgienii, nu suntem aşa. Nu război civil, nu isterie, nu sentimentalism. Ne acceptăm caracterul vag cu o ridicare din umeri. Trei limbi? Şi ce dacă? Este identitatea noastră. Trei sute de feluri de bere? Asta este identitatea noastră. Trebuie să recunoaştem: identitatea noastră ipotetică este total artificială. Dar în acest sens, nu este diferită de alte identităţi europene. Deci, în ce este aceasta diferită de fapt? Ce să gândim de amalgamul descusut al nativilor din acest talmeş-balmeş numit Belgia?
Cred că noi, belgienii, am avea tot interesul să suprimăm singularul cuvântului identitate. Aparţinem, în primul rând, unor comune. Suntem nişte particularişti incorigibili. Venim din Gent sau Turnhout sau Charleroi şi nu din altă parte, şi ne place să o zicem tare şi clar.
În al doilea rând, istoria cerţii noastre lingvistice paşnice a făcut din noi flamanzi şi valoni. Există firimituri identitare chiar şi mai mici, dar o să rămân pe liniile mari. Şi aceste identităţi, flamandă, valonă, sunt artificiale. Ele pur şi simplu nu existau înainte de 1830 [data independenţei ţării]. Flamandul, aşa cum se prezintă lumii, este un produs secundar al Belgiei. De două ori artificial deci. Valonul, de partea lui, este un produs al produsului secundar flamand. Sunt acestea identităţi puternice? De-abia. Ne cam drăgostim peste graniţa lingvistică. În alte ţări acest tip de luxură se plăteşte cu viaţa sau, în cel mai bun caz, cu mutilări atroce.
Şi apoi vine Belgia, pentru că noi suntem de asemenea belgieni. Şi apoi vine Europa. Permiteţi-mi să fac o scurtă referinţă la literatură. Marele scriitor franco-libanez Amin Maalouf spune că suntem suma mai multor rădăcini diferite, identificări, apartenenţe - după termenii acestuia. De ce ar fi o singură identitate care le-ar umbri pe toate celelalte? Astfel de identităţi devin rapid "Identităţi ucigaşe", titlu pe care dealtfel l-a dat unuia dintre cele mai bune eseuri ale sale.
Ideea lui Maalouf este de primă necesitate în acest secol douăzeci şi unu. Pe aproape toată suprafaţa planetei noastre, sute de mii de oameni se deplasează în toate direcţiile şi nu s-ar zice că situaţia este pe cale să se schimbe. Mai mult decât oricând identităţile sunt amestecate, se ciocnesc, se îmbrăţişează, omoară. Ele omoară masiv.
De fapt, noi ar trebui să ştim să gerăm această confuzie, aici în Belgia, deoarece trăim cu ea de când există ţara noastră. Secretul nostru nu este că noi, belgienii, nu avem o adevărată identitate. Dimpotrivă. Noi, belgienii, avem prea multe identităţi. Avem prea multe opţiuni. Dar de ce ar fi o problemă? De ce ne-am limita forţându-ne să facem alegeri inutile şi chiar dăunătoare? Dintr-o dată, ameninţarea Celuilalt dispare de asemenea. Pentru că face parte din noi înşine de mult timp.
Un alt scriitor, şi nu lipsit de importanţă, Fernando Pessoa, o ştia foarte bine: "Na vasta colónia do nosso ser há gente de muitas espécies, pensando e sentindo diferentemente". În vasta colonie a fiinţei noastre trăiesc oameni de toate felurile, care gândesc şi simt diferit.
Câteodată, rareori, sunt năpădit de nostalgia rigidităţii franceze, rigoarea republicană, republica una şi indivizibilă. Ei se luptă cu imaginea lor de sine, francezii, în plină discuţie despre identitatea lor. Fireşte, identitatea lor la singular, dar totuşi... Sper ca dezbaterea franceză să nu o ia razna. Poate că noi, belgienii, i-am putea... dar nu, nu cred. Nu cred că francezii vor cere sfaturi de la liliputanii dezordonaţi care trăiesc în nordul ţării lor.
