Este timpul să facem copii

Pentru a opri declinul populaţiei în Europa, trebuie să înţelegem două lucruri, asigură fostul preşedinte al Institutului Francez de Studii Demografice: fiecare ţară evoluează în ritmuri diferite, iar imigraţia singură nu este o soluţie.

Publicat pe 13 octombrie 2010 la 13:13
I Yudai | 

A vorbi de o demografie europeană este irelevant. Şi totuşi asta este ceea ce a făcut Eurostat, serviciul de statistică al Uniunii Europene (UE), deplângând vara aceasta declinul populaţiei Vechiului Continent. Desigur, toate ţările europene suferă de un număr insuficient de naşteri (cu excepţia Franţei), şi toate şi-au încheiat tranziţia lor demografică (trecerea de la natalitate naturală la natalitate post-medicală).

Europa, între realitate juridică şi demografică

Dar, dacă Europa este o realitate juridică bazată pe tratate, aceasta nu permite totuşi să vorbim de demografie europeană. Întrucât demografia rămâne esenţial naţională din cauza unui cadru cultural diferit în fiecare ţară.

Germania nu se ridică din traumatismul nazist. De altfel, ea împarte cu Marea Britanie o cultură care obligă la o alegere între maternitate şi meserie. Pentru germani, o mamă care lucrează nu este o mamă bună. În Italia, Spania, Polonia (în curând în Irlanda), catolicismul, odinioară accelerator de natalitate, a devenit o frână. Spaniolele, italienele, polonezele nu mai sunt destul de catolice ca să se căsătorească, dar sunt încă prea catolice pentru a avea copii în afara căsătoriei. Cum se căsătoresc mai puţin, au mai puţini copii. Ţările din Europa de Est, de partea lor, nu au ieşit încă din traumatismul post-comunist.

Franţa este o excepţie. Ea are o rată a fertilităţii satisfăcătoare de doi copii pe femeie care asigură înlocuirea generaţiilor sale. Întrucât şi-a făcut "tranziţia" două secole mai devreme, cu a ei Revoluţie. Aproape a omorât-o, dar astăzi, în timp ce alte ţări se confruntă cu o tranziţie brutală, femeile franceze sunt vaccinate împotriva denatalităţii. Ele nu se căsătoresc mai mult decât italiencele, dar mai puţin catolice, acest lucru nu le împiedică să aibă copii, iar majoritatea copiilor francezi sunt născuţi în afara căsătoriei. În sfârşit, spre deosebire de nemţoaice, franţuzoaicele nu trebuie să aleagă între maternitate şi meserie. O mamă care lucrează nu este stigmatizată. Iar copilul este la modă.

Rezultatul : Franţa are între 825 000 şi 850 000 de naşteri pe an (faţă de 650 000 într-o Germanie totuşi mai populată). Ea are o creştere naturală (în afara imigraţiei) de 300 000 de copii pe an fie 60% din creşterea în Europa. În douăzeci de ani, atunci când generaţia '68 va începe să dispară, vor fi 800 000 de decese pe an, dar dacă rata natalităţii se menţine vor fi echilibrate de naşteri. Între timp, înainte de cincisprezece ani, Franţa va fi mai populată şi mai tânără decât Germania, şi îşi va fi regăsit rangul demografic în Europa pe care îl avea înainte de Revoluţie. Această excepţie franceză nu va putea fi încorporată în descrierea unui colaps european colectiv, mai ales că arată un moral francez mai ridicat decât se zice. A vorbi de o fertilitate europeană de 1,6 copii pentru fiecare femeie nu are niciun sens atunci când fertilitatea variază de la 1,3 (Italia) la 2 (Franţa).

O singură soluţie: imigraţia

Al doilea punct se referă la soluţiile propuse. Comisia Europeană nu propune decât una singură : imigraţia. Este într-adevăr o soluţie, dar care nu poate fi luată în considerare singură dacă nu dorim ca imigraţia să se transforme în înlocuire a populaţiei. Copii indigeni sunt cei care trebuie să încorporeze copiii care sosesc din altă parte. Atunci când, într-o sală de clasă sau un cartier, nu mai există copii indigeni, integrarea nu se mai face ! Astfel, remediul "natalitate" este la fel de necesar ca remediul "imigraţie". O politică a populaţiei trebuie să aibă două fundamente, natalitatea şi imigraţia. Franţa creşte cu 500 000 de persoane pe an: 300 000 de copii indigeni, 200 000 sosiri. Aceasta echilibrează. Dezechilibrele fiind doar locale.

Există deci două răspunsuri la declinul demografic : o imigraţie rezonabilă care să nu fie un substitut de populaţie şi o natalitate suficientă. Vorbind doar despre imigraţie, Comisia dezvăluie malthusianismul liberal cu care este impregnată, mai ales că leacul "imigraţie" se va usca. Ţările din Lumea a Treia au intrat din anul 2000, în tranziţia lor demografică; ca şi Algeria. În absenţa unei politici de natalitate, şi cu excepţia Franţei, ţările din Europa ar deveni naţiuni de bătrâni care nu ar mai avea nici măcar imigranţi pentru a le împinge scaunele cu rotile.

Are you a news organisation, a business, an association or a foundation? Check out our bespoke editorial and translation services.

Susţineţi jurnalismul european independent

Democraţia europeană are nevoie de publicaţii independente. Voxeurop are nevoie de dumneavoastră. Alăturaţi-vă comunităţii noastre!

Pe același subiect