Alegeți o limbă
De-a lungul ultimului an, în timp ce criza euro s-a intensificat, a apărut o adevărată revelaţie – aceea că, de fapt, eurofilii si euroscepticii nu sunt chiar atât de diferiţi unii faţă de ceilalţi. De fapt, eurofilii și euroscepticii sunt mânaţi de aceleaşi impulsuri, de aceleaşi instincte anti-democratice. Ambele grupări par a fi dornice să absolve guvernele naţionale de orice responsabilitate, precum şi de a exonera naţiunile de responsabilitatea haosului politic şi economic creat.
Eurofilii fac acest lucru ploconindu-se în faţa Bruxelles-ului, cerând instituţiilor Uniunii Europene (UE) să se implice mai mult în salvarea Europei. În schimb, euroscepticii fac acelaşi lucru acuzând Uniunea Europeană pentru aproape orice eşec, considerând Bruxelles ca pe un fel de stea a morţii, care a consumat orice urmă de decenţă din fiecare părticică a Europei.
A omorât UE democraţia? - Nu.
Eurofilul are tendinţa de a crede orbeşte în UE, privind-o ca pe soluţia unică existentă pentru orice problemă, în timp ce euro-scepticul are o ură oarbă împotriva UE, considerând-o sursa oricărei probleme. Ceea ce au ambii în comun este convingerea că responsabilitatea cade mereu pe umerii Uniunii Europene. Atât descrierea UE ca salvator al Europei, cât și prezentarea acesteia ca distrugător al Europei sunt generate de instinctul de a afirma: ”Guvernele naţionale nu trebuie învinuite pentru eșecuri”.
La întrebarea ”A omorât UE democraţia?” aş răspunde ”Nu, nu a omorât-o”. Uniunea Europeană ar putea fi mai bine înţeleasă ca produs finit al morţii democraţiei în Europa, o creaţie a guvernelor naţionale, care au renunţat la ideea suveranităţii și democraţiei. Fără a provoca neapărat acest lucru, UE priveşte absentă la moartea democraţiei în Europa.
În ultimii 40 de ani, adevărata forţă motrice a Uniunii Europene a constituit-o laşitatea și oportunismul guvernelor naţionale, şi nu ambiţiile sinistre ale politicienilor de la Bruxelles sau Berlin. Liderii politici ai naţiunilor Europei, care s-au simţit din ce în ce mai înstrăinaţi de proprii lor concetăţeni, au făurit în umbra propriilor suveranităţi o altă instituţie, în spatele căreia să se poată ascunde cu succes.
Un bun exemplu în acest sens a apărut la sfârşitul anilor 1990, când guvernul britanic a acceptat o rezoluţie europeană potrivit căreia vârsta minimă legală pentru căsătoria între persoane de acelaşi sex a fost redusă de la 18 la 16 ani. A fost o decizie pe care guvernul britanic oricum vroia să o legalizeze, dar, deoarece a considerat că ar fi fost mult prea controversată, a acceptat efectiv ca Europa să ia această decizie în numele său. Beneficiul UE este că a permis guvernelor să acţioneze, fără a-şi bate capul cu dezbateri publice enervante ori să-şi asume responsabilităţi morale.
Guvernele naţionale, vinovate de uciderea demosului
Bineînţeles, partea negativă a deciziilor luate solitar este semnificativă și profundă. Aceasta deoarece cu cât mai multe guverne naţionale s-au auto-izolat de propriile lor popoare, cu atât mai mult ele au devenit mai incapabile de a exercita o conducere benefică şi efectivă. Cu cât s-au ascuns mai mult în spatele instituţiei UE, cu atât au devenit mai îndepărtate şi mai iraţionale pentru propriile popoare.
În timpul erupţiei vulcanice din Islanda din 2010, am avut un avertisment timpuriu al acestei situaţii, când liderii politici practic au luat-o razna, blocând aeronavele la sol şi transformând Europa într-o stană de piatră. Aceasta a fost o consecinţă directă a propriei lor izolări şi a propriei incapacităţi repetate de a se adapta realităţii sau de a exercita spirit de conducere.
Pericolele auto-izolării pot fi chiar mult mai dramatice în conjunctura actualei crize euro. Nici un politician în Europa nu are nici cea mai mică idee cum să abordeze această chestiune, deoarece, în mod sigur, în ultimele decenii, fiecare politician din Europa a evitat să-şi asume responsabilitatea, a evitat să fie un leader adevărat. Criza euro a fost în mod direct înrăutăţită de amplificarea ”imaginii UE”, adică a ideii că leadership-ul politic este prea dificil și că este de preferat pasarea către tehnocraţi a răspunderii luării deciziilor.
Greşeala pe care o fac euroscepticii în atitudinea lor faţă de Bruxelles este că îl consideră ca fiind singura forță distrugătoare a democraţiei, monstrul care-i înghite pe micii puritani englezi, pe fermierii irlandezi, pe sărmanii greci. Asta deoarece elementul cheie în dinamica formării UE l-au constituit întotdeauna guvernele naţionale, care şi-au oferit pe tavă autoritatea politică instituţiilor UE, tăgăduind astfel propria lor suveranitate.
O atitudine schizofrenică împotriva Bruxelles
Euroscepticii, care arată cu degetul către ”răul Bruxelles”, nu sunt diferiţi faţă de eurofilii care se închină în faţa ”bunului Bruxelles”. Asistăm acum la formarea unei forme respectabile de euroscepticism. De la preşedintele Hollande al Franţei, la Coaliţia Stângii Radicale (SYRIZA) din Grecia, tot mai mulţi politicieni critică vehement Bruxelles, acuzându-l de ruinarea Europei.
În acelaşi timp, aceste atacuri îndreptate împotriva Bruxelles sunt menite să scoată cu basmaua curată propriile guverne naţionale din situaţia creată. Atunci când președintele François Hollande prezintă Franța ca pe o victimă a deciziilor UE, acesta joacă acelaşi joc ca și guvernanţii care odată întâmpinau călduros deciziile UE, încercând să protejeze instituţiile ţării sale de a nu fi sancţionate pentru ceea ce s-a întâmplat în Franța.
Această atitudine schizofrenică împotriva UE este perfect reprezentată de felul în care este tratată acum Angela Merkel. Aproape că încep să simt compasiune pentru ea. Unii o descriu ca pe o vrăjitoare hitleristă, care a distrus Europa. În acelaşi timp, este ridicată în slăvi de alţii, care o percep ca pe potenţialul salvator al Europei, cu lideri implorând-o să salveze zona euro și naţiunile aflate în chinuri.
Aceasta dovedeşte o atitudine infantilă nu doar faţă de doamna Merkel, dar, la scară largă, către întreaga UE. Puterea Uniunii Europene este percepută ca fiind periculoasă, dar la fel este văzută și lipsa sa de acţiune. Unii percep UE ca o distrugătoare de naţiuni, alţii cred că ar putea face mai mult pentru salvarea membrilor UE. Modul în care sunt trataţi acum Merkel și Uniunea Europeană îmi aduce aminte cumva de Homer Simpson, care a spus demult o vorbă despre bere – cum că aceasta ar fi ”cauza și soluţia tuturor problemelor vieţii”.
