Alegeți o limbă
Angela Merkel a făcut totul pentru a înlătura, din calea ei către alegerile din septembrie, orice pericol de noi răbufniri de instabilitate europeană. În Italia, ea a jucat cartea Monti, fără însă a merge dincolo de numeroasele declaraţii de stimă, grijulie să evite o repetare a efectului de bumerang al sprijinului ei explicit faţă de Nicolas Sarkozy, din Franţa în anul precedent.
După aceea, ea a încercat să se descurce cu succesorul acestuia, François Hollande. Şi pentru a proteja liniştea pieţelor, ea a mers până la a ierta nerespectarea de către Paris a angajamentelor sale de reducere a deficitului, oficializând într-o scrisoare din partea Comisiei Europene noua linie de relaxare a aplicării regulilor. Confirmând oricum precedentele din Grecia, Portugalia şi Spania.
Mai multă sau mai puţină Europă?
Strategia cancelarului nu a funcţionat. Răspunsul din urnele italiene a redeschis în mod spectaculos rana instabilităţii, atât înăuntru cât şi în afara graniţelor sale. Aşa cum era de aşteptat, pieţele au pornit din nou la atac. Europa tremură şi visează să ne pună ţara sub tutelă pentru a limita daunele, la o întoarcere de-a pururea în tabăra ţărilor sub supraveghere, unde se află deja Grecia & Co.
De fapt criza de nervi electorală a Italiei depăşeşte cu mult dimensiunea naţională a nemulţumirii şi bagă Europa, mereu pe fugă, cu nasul în nişte adevăruri jenante. Îi arată cu degetul cocoloaşele găsite în mămăliga comunitară.
Ceea ce riscă să pună din nou la încercare moneda euro. Nu atât din cauza noii explozii a chestiunii italiene cât fiindcă Italia, a treia cea mai mare economie din clubul euro, scoate la iveală toate problemele monedei unice care până acum au fost cârpite în grabă, sau, mai degrabă măturate sub covor.
Votul de duminică şi luni este grăitor desigur asupra stării generale de saturaţie faţă de politica de rigoare şi de impozite, într-o ţară abătută din cauza recesiunii şi şomajului. Acesta exprimă mai ales revolta împotriva vătafilor unui sistem care, după ce a decis să intre în cercul monedei unice, nu a făcut ceea ce trebuia pentru a rămâne în el. Nu s-a modernizat. Nu s-a auto-reformat. Nu s-a liberalizat pentru a deveni mai competitiv şi la diapazon cu partenerii săi. Acest sistem a creat astfel în rândul italienilor iluzia că se pot descurca la fel ca înainte, perpetuând rentele clienteliste, de la cele mai mici până la cele mai grase, fără a plăti niciodată preţul.
Dar italienii nu sunt singurii din Europa care să nu fi măsurat consecinţele trecerii la moneda unică. De aici provine dilema "mai multă sau mai puţină Europă", "A fi sau a nu fi în euro". Această dilemă nu este doar italiană, ci este un subiect tabu, mult mai răspândit decât se poate crede printre membrii clubului euro şi printre cei care aspiră să intre în el.
Accelerarea integrării
Problema nu a încetat să ia amploare în ultimii patru ani, într-un context de criză, în timp ce clubul nu pare să poate aduce alte răspunsuri decât cel dogmatic, de rigoare şi reforme cu forţa după reţeta germană, fără amortizoarele creşterii şi solidarităţii intra-europene. Fără a mai vorbi despre refuzul de a recurge la normala dinamică democratică, desigur în numele unei opţiuni tehnocratice pasămite mai eficientă.
Toate acestea în timp ce diviziunea Nord-Sud se înrăutăţeşte iar Europa şi industria se pierd din ce în ce mai mult teren pe piaţa mondială. Sacrificiile nu plac nimănui. Şi cu atât mai puţin acelora care, pretutindeni, vociferează că "Europa are bani pentru a salva băncile dar nu pentru a restabili creşterea şi locurile de muncă". Pieţele, pe de altă parte, au nevoie, pentru a se linişti, de certitudini asupra viitorului şi integrităţii monedei euro. Garanţia oferită de preşedintele Băncii Centrale Europene Mario Draghi va fi îndeajuns? Şi până când, acum că Italia riscă să deschidă cutia Pandorei, punând în văzul tuturora mulţimea de probleme nerezolvate ale monedei euro şi ale UE?
În timp ce pretutindeni consensul popular faţă de Europa se dezintegrează, paradoxal moneda unică, ca să să reziste presiunilor interne, are nevoie de o accelerare a integrării sale, prin ratificarea triplei uniuni, bancară, bugetară şi politică. Ea trebuie să se decidă o dată pentru totdeauna dacă într-adevăr acceptă, şi până la capăt, un destin împărtăşit la toate nivelurile şi după modelul german care a devenit acum dominant şi invaziv.
Alegerile în Germania şi cele europene din 2014 au îngheţat momentan dezbaterea şi negocierile, amânând cu câteva luni momentul adevărului, al alegerilor între prea multele contradicţii din care este alcătuită Europa. Dar motivele de îngrijorare rămân şi chiar se înmulţesc. Ca de exemplu în Franţa lui François Hollande.
Relaxarea acordată de către Angela Merkel va fi oare suficientă pentru a calma pieţele şi a rezista până în septembrie fără probleme majore? Italia a tras semnalul de alarmă, o alarmă asurzitoare. Ar fi periculos să o ignorăm. Pentru Europa şi pentru toţi.
Din Germania
Ultima victimă a Angelei Merkel
A pierdut oare şi Angela Merkel alegerile italiene?
În presa germană, constatarea "haosului politic" este dublată de eşecul politic al austerităţii promovate de cancelar.
Süddeutsche Zeitung scrie astfel că:
realismul rece cu care Berlin insistă asupra reformelor şi mărcii UE este privit ca un dictat ostil. Monti şi Bersani - dar mai ales Berlin şi Bruxelles - nu au reuşit să comunice italienilor că această cură drastică va fi urmată de vindecarea rănilor.
Ar fi deci preferabil să refuzăm să o urmăm pe Merkel în politica sa economică, sfătuieşte astfel jurnalistul Eric Bonse, în Cicero. Nicolas Sarkozy în Franţa, Mark Rutte în Oalnda şi acum Mario Monti au demonstrat că "a învăţa ce vrea să spună Angie înseamnă ...a pierde!".
Mai rămâne de văzut de ce toate oalele se sparg în capul lui Merkel. Ea lasă pământul pârlit pe unde trece. Să nu vină nimeni să ne spună că asta nu are nimic de-a face cu politica sa...
Este totuşi exact ceea ce explică Frankfurter Allgemeine Zeitung. Cotidianul conservator denunţă "partidele politice degenerate care pot continua astfel să jefuiască" Italia:
această piesă de rezistenţă a destabilizării naţiunii şi a Uniunii Europene nu a fost, bineînţeles, posibilă decât din cauza modului de scrutin bizar pe care oameni politici şireţi - nota bene Berlusconi - l-au asamblat pe măsură pentru nevoile acestuia din urmă. [...] 357, cifră istorică a acestor alegeri, reprezintă vârsta celor patru candidaţi şi a preşedintelui, cumulată. Pentru milioane de tineri italieni care, în acest paradis al deputaţilor îngrăşaţi, nu găsesc nici de lucru, nici vreo formare profesională, nicio universitate în stare de funcţionare, nici pensii, nimic nu se va schimba în urma acestor alegeri.
