Alegeți o limbă
Peter are părul blond şi destul de lung, costumul său închis la culoare este impecabil. Părinte responsabil, el îşi duce în fiecare dimineaţă fiica la şcoală, cu bicicleta. Apoi se îndreaptă fluierând spre serviciu, la o companie care lucrează cu pieţele financiare, din Amsterdam... Un loc de muncă stresant unde vede în fiecare zi de îndeaproape criza. "Când citesc că Olanda este o insulă de prosperitate, o ţară fericită cu cea mai scăzută rată a şomajului din Europa, zâmbesc", spune acesta. În spatele imaginii feerice de carte poştală, se ascunde altă realitate: criza financiară de la sfârşitul lui 2008 s-a prelungit în cea a zonei euro. Contribuabilul olandez regretă cu atât mai mult că trebuie să salveze Grecia sau Spania cu cât criza are efecte tangibile asupra vieţii sale de zi cu zi. "La Amsterdam, nu veţi vedea oameni dormind pe străzi ca la Paris, ceea ce nu înseamnă că nimeni nu trăieşte în mizerie", asigură Peter.
Inegalităţile se adâncesc şi sărăcia se întinde ca o molimă pe piaţa forţei de muncă. Nu mai puţin de 370 000 de salariaţi din 9 milioane de activi trăiesc sub pragul sărăciei. Tendinţa spre munca precară este denunţată de sindicatele care nu pot face mare lucru. "Discutăm, discutăm, dar conducerea nu vrea să audă nimic şi nu mai vedem deloc contracte pe durată nedeterminată", regretă Farid, 20 de ani, angajat la Albert Heijn. În acest lanţ de supermarketuri, trei sferturi dintre salariaţi au mai puţin de 23 de ani. Ei sunt plătiţi cu salariul minim pentru tineri, în cadrul unor contracte cu timp parţial temporare şi pe durată determinată.
Cifră elocventă: doar 2 000 de persoane au semnat un contract pe durată nedeterminată în 2011, faţă de 83000 anul precedent... În timp ce contractele pe durată determinată devin normă, numărul întreprinderilor cu un singur angajat s-a dublat, anume 750 000 de lucrători independenţi în 2011, care nu sunt protejaţi de nicio convenţie colectivă. Toate acestea pe fundal de planuri de austeritate, cu o pierdere a puterii de cumpărare estimată la 7% în 2012 şi 2013. Pensionarii, la rândul lor, vor plăti pentru riscurile asumate de fondurile lor de pensii, care le gerează economiile, pe pieţele financiare. O parte dintre acestea au fost înghiţite de criză în 2008, deci pensiile lor complementare vor fi şi mai reduse.
Nostalgicii florinului
Deci, s-au dus subiectele Islamului şi ale imigranţilor. Aceste teme, centrale în legislativele din 2006 şi 2010, au cedat locul unei campanii axate pe Europa, acuzată de a fi precipitat sfârşitul statului bunăstării. În această ţară care votase "Nu" cu o majoritate covârşitoare, ca şi Franţa, la referendumul din 2005 privind Tratatul constituţional european, se aruncă de mult timp vina pe Europa. Creştin-democraţii şi liberalii, la putere de zece ani încoace, sunt împotriva intrării Turciei în UE, împotriva admiterii României şi Bulgariei în spaţiul Schengen, dar sunt mai ales împotriviţi salvării la nesfârşit a ţărilor din sud care îşi gerează prost finanţele. Miliardele de euro înghiţite în fondul de urgenţă reprezintă un subiect de dezbateri încinse, fiindcă sunt însoţite de reduceri care sunt resimţite în toate domeniile: cultură, educaţie, sănătate şi pensii. "Bătrânii noştri nu vor plăti pentru fraudatorii greci", afirmă populistul de dreapta Geert Wilders, în fruntea PVV-ului, a treia (cea mai puternică) formaţiune politică din ţară.
Acest nostalgic al florinului, fosta monedă a ţării, preconizează pur şi simplu o ieşire din UE - care ar costa economiei naţionale flecuşteţul de 90 de miliarde de euro, potrivit estimărilor. Ceea ce aţâţă de asemenea temerile legate de afluxul de muncitori polonezi, de la deschiderea frontierelor în Europa de Est în 2007. "Sunt aici 200 000 de tipi veniţi din Est care fac dezordine la toate nivelurile acceptând locuri de muncă prost plătite", bombăne Martijn, 39 de ani, un contabil concediat în februarie ca urmare a recesiunii - şi nu din cauza unui polonez - dar totuşi dispus să voteze pentru Wilders.
Populismul de stânga este de asemenea în vogă, cu un Partid Socialist (SP), odinioară maoist, care q crescut în sondaje din mai încoace, atacând dictatele de la Bruxelles. "Norma europeană de 3% pentru deficitul bugetar nu ar trebui să împiedice Olanda să-şi gereze finanţele cum crede de cuviinţă, pentru a relansa creşterea economică prin mari lucrări", asigură Emile Roemer, candidat SP...
Reconstruirea podului integrator european
Deci trebuie să tragem concluzia că una dintre cele şase ţări fondatoare ale Europei de după război a căzut în euro-fobie? Răspunsul este complex. Potrivit lui Adriaan Schout, responsabil cu studii europene la institutul Clingendael, discuţiile asupra Europei sunt viguroase, dar rămân totuşi perfect "sănătoase şi normale". "Wilders a permis dezbaterii să se maturizeze: el a venit cu cifre şi afirmaţii, ceea ce a oferit o ocazie celorlalte partide de a-l contrazice. Desigur, există probleme şi nu vrem să plătim mai mult pentru Grecia. Dar niciun partid nu doreşte să stăvilească integrarea europeană", explică cercetătorul.
Dovada? Partidul Muncii (PvdA) al lui Diederik Samsom, pro-european, depăşeşte acum SP în sondaje, şi se apropie de liberalii (VVD) primului ministru Mark Rutte. Propunerea acestuia? "De a reconstrui podul" unei societăţi mai egalitare, pe care liberalii l-au privit năruindu-se şi fiind luat de apele crizei. "Destul este destul!", tună la rândul său Mark Rutte asupra ajutoarelor pentru Grecia, atrăgându-şi mai multe critici decât laude, pentru că guvernul său a acceptat deja toate planurile de salvare prezentate de UE.
Fapt neobişnuit: patronatul, în majoritate liberal, a realizat un videoclip în apărarea Europei, aruncându-se în campanie. În acest videoclip difuzat la începutul lunii septembrie pe principalele canale de televiziune publice, Federaţia Angajatorilor şi Industriaşilor din Olanda (VNO-NCW) a prezentat şefi de întreprinderi, mici şi mari, care amintesc câte beneficii trage Olanda din UE. "Fără Europa, nu am avea aeroportul Schiphol sau portul Rotterdam", spune unul dintre ei. Piaţa comună aduce 180 de miliarde pe an, datorită comerţului extern şi investiţiilor. Trebuie luată în considerare această cifră în acelaşi timp cu angajamentul maxim de 90 miliarde de euro la fondul de urgenţă al Băncii Centrale Europene (BCE)...
Problema, pentru unii analişti, ţine mai puţin de euroscepticismul înconjurător decât de închiderea ţării pe sine. Un paradox, având în vedere integrarea regatului în economia mondială. Majoritatea partidelor nu au nicio ambiţie în materie de politică externă, observă astfel institutul Clingendael.
Din nou, totul se învârteşte în jurul subiectului bănesc: reduceri ale bugetului Apărării şi ajutoarelor publice pentru dezvoltare, dar şi a contribuţiei Olandei la UE. "Ce viitor vrem noi Greciei, monedei euro, Serbiei?" se întreabă Pieter Feith, diplomat olandez veteran, reprezentant al UE în Kosovo. "Nu mai putem conta pe o politică coerentă la 100% în Haga, scria acesta în cotidianulNRC Handelsblad.Se mai întâmplă ca o ţară să-şi schimbe din când în când politica, dar a noastră se împrăştie cu viteză în toate direcţiile". În definitiv, ce viitor vedem noi pentru Europa? Aceasta este întrebarea centrală care se pune în Olanda.
Din Olanda
O veche neînţelegere
Euroscepticismul olandezilor nu este un fenomen nou. Îndoielile lor datează chiar din anii '50, aminteşte istoricul Mathieu Segers, în NRC Handelsblad. În 1951, ţara a aderat la Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) nu numai din motive comerciale, precum şi din cauza "asprei realităţi materiale": ajutorul Planului Marshall era acordat cu condiţia integrării europene:
Olanda vroia să profite de mare zonă nouă de comerţ liber în care nu îşi pierdea suveranitatea [...] Nu se vorbea atunci de politică, pentru aceasta aveam NATO [...] Prin urmare, Olanda a fost luată pe nepregătite de CECO, un proiect politic: ţările trebuiau să cedeze competenţe unei ’autorităţi’ europene [...] Instinctiv, la bază. Olanda nu vroia să facă parte din această Europă.
Odată cu actuala criză economică pare să fi revenit şi acest scepticism, observă istoricul:
Astăzi, s-a ivit din nou sentimentul că ’noi nu ne avem locul aici’. Criza din zona euro a repus Europa politică la ordinea de zi. Şi care sunt ţările care nu fac parte din zona euro? Marea Britanie şi ţările scandinave: cele de care ne simţim mai apropiaţi.
Desigur, Europa nu a dominat niciodată atât de mult campania electorală. Dar dezbaterea rămâne superficială, constată Mathieu Segers:
Dezbaterea este oarecum luată ostatică de extremele domeniului politic [populiştii din PVV-ul lui Geert Wilders şi radicalii de stânga din cadrul Partidului Socialist]. Olanda are nevoie de ceea ce sociologul Raymond Aron numeşte o dezbatere ideologică: o dezbatere fundamentală care merge dincolo de partidele principale. Dar acestea se tem de această dezbatere.
