Alegeți o limbă
Acestea sunt imagini care durează: un Willy Brandt pocăit, în genunchi în ghetoul din Varşovia; Helmut Kohl şi François Mitterrand mână-n mână pe câmpul de luptă de la Verdun, şi, recent, Vladimir Putin şi cu premierul Donald Tusk la locul masacrului de la Katyń. Aceste gesturi de reîmpăcare au marcat remuşcările şi ruşinea privind războaiele din Europa. Şi contrar a ceea ce mulţi credeau, aceste emoţii nu s-au atenuat cu timpul.
Astfel, cuvintele de avertizare venite în ultimele luni din Polonia, Franţa şi desigur din Germania, precum cele ale Angelei Merkel: "Istoria ne arată că ţările care au o monedă comună nu se războiesc". Preşedintele UE, Herman van Rompuy, a dat versiunea mai scurtă: "Odată cu moneda euro, ar cădea şi UE, şi prin urmare principala garanţie a păcii".
"Niciodată din nou"
Nu este uşor de a avansa argumente împotriva acestui "Niciodată din nou". Mult timp am susţinut ideea că referirea la război trebuie să fie în inima ideii europene. Şi totuşi, utilizarea acestui "niciodată din nou" nu mai este eficace. Imaginile înfricoşătoare ale unei posibili întoarceri ale conflictelor violente distrage atenţia. Mai rău, invocarea războiului este un argument uzat până la epuizare.
O învăţătură importantă de tras din criza monedei euro este că Europa nu a fost suficient supusă dezbaterii democratice. S-a văzut deja din referendumul [olandez] privind "constituţia" în 2005. Oamenii care vroiau să voteze "Nu" (totuşi 61%) trebuiau de fiecare dată să răspundă la întrebarea: "Dar aţi citit textul?" Această întrebare nu a fost niciodată pusă celor care vroiau să voteze în favoarea constituţiei, fiindcă erau pe partea bună a istoriei.
Astfel, sloganul "Niciodată din nou" [război] duce rapid la un deficit democratic. Europa există sau cade cu consimţământul cetăţenilor. În timpul referendumului asupra Constituţiei, au existat prea puţine discuţii raţionale cu privire la costuri şi beneficii, obiective şi mijloace. Nu s-a zis niciodată clar că, odată cu crearea unei comunităţi cu destin comun în Europa, silvio Berlusconi devine de asemenea politicianul nostru, deficitul bugetar al Greciei devine de asemenea al nostru, lucrătorii fără acte legalizaţi în Spania devin de asemenea cetăţenii noştri din viitor. Cu alte cuvinte: exportăm stabilitate în Europa, dar şi importăm instabilitate. Putem apoi cântări argumentele pro şi contra, dar trebuie ca lucrurile să fie spuse.
O nouă justificare pentru integrarea europeană
Dincolo de "niciodată din nou", trebuie să existe o nouă justificare pentru integrarea europeană. Trebuie început prin a ţine cont de reechilibrarea puterilor în lume. Muntele de datorii al Occidentului şi excedentul bugetar al Chinei indică o schimbare fundamentală în lume. Mai mult de trei sferturi din ţările în curs de dezvoltare au cunoscut în ultimii zece ani o creştere mai puternică decât America sau Europa.
Pentru a povesti o nouă poveste a Europei, trebuie început din Beijing şi nu din Berlin. Şi nu din Paris, ci din São Paulo. Cu alte cuvinte, Europa nu poate fi înţeleasă la nivel naţional decât înţelegând noua reprezentare a lumii. Sloganul "Niciodată din nou" este o formă de Eurocentrism. Privirea este întoarsă involuntar spre interior, atunci când există un motiv esenţial de integrare în afara continentului. "Europa" este singura scară la care se poate stabili un model de societate în cadrul economiei globale. Dacă funcţionează, atunci nu se poate spune, atunci când vine vorba de integrare europeană, de pierdere de suveranitate, ci de o influenţă sporită printr-o acţiune comună. În principiu, moneda unică poate contribui.
Extinderea Uniunii are un preţ
Un alt motiv este legat de frontierele noastre externe comune. Extinderea Uniunii este o realizare importantă, dar care are un preţ. Din cauza extinderii sale, Uniunea este acum în contact pretutindeni cu regiuni instabile. Suntem înconjuraţi de o zonă de ţări, cu Africa de Nord, Balcanii, Orientul Mijlociu şi fostele republici sovietice, care este una dintre cele mai puţin sigure din lume. Uniunea trebuie deci, mai devreme sau mai târziu, să devină o comunitate şi pe planul securităţii, întreţinând o frontieră externă comună. În acest domeniu există un deficit important : doar atunci când Uniunea va oferi nu numai deschidere, ci şi protecţie, vom putea găsi o justificare nouă pentru integrarea europeană.
O pledoarie pentru "mai multă" Europă, cu toate acestea, nu cântăreşte greu în faţa unei dorinţe pentru "mai multă" democraţie, mai ales acum că o nouă uniune bugetară este încropită în grabă în spatele alegătorilor. Este o acţiune foarte riscantă: se fac din nou aceleaşi greşeli ca la introducerea monedei euro. Criza euro poate nu este o fatalitate, ci o invitaţie de a-şi asuma răspunderile. Dacă euro poate fi efectiv salvat prin transferarea competenţelor fiscale esenţiale spre Bruxelles, trebuie să se ceară ajutorul [cetăţenilor], şi cu convingere. Şi dacă uniunea monetară este întotdeauna o uniune de transfer, această repartiţie între regiunile cele mai bogate şi cele mai sărace trebuie să fie dorită şi apărată.
Dacă, în final, majorităţile în statele membre consideră că, după referendumuri sau alegeri, o uniune bugetară este prea mult, verdictul ar fi constrângător. Consecinţa extremă poate fi ca ţări să iasă din zona euro sau ca moneda euro să se reveleze a nu fi viabilă ca atare. Nu, nu este foarte atractiv. De aceea, politicieni precum Merkel sau Van Rompuy invocă îngrijorarea şi vorbesc despre război. Dar, dacă se poate demonstra în mod convingător că sfârşitul monezii unice ar avea consecinţe economice şi politice atât de negative, de ce au [politicienii] atât de puţină încredere în posibilitatea de a câştiga sprijinul majorităţilor pentru această cauză? De ce preferă să se bazeze pe efectul disuasiv al trecutului, mai degrabă decât pe atragerea viitorului apropiat?
Căutarea unei noi justificări ale Europei, dincolo de "niciodată din nou", nu înseamnă a îngenunchea în faţa unui realism cost-beneficiu sau a alege cel mai mic divizor comun. Dimpotrivă: idealul este o economie de piaţă supusă dreptăţii, durabilităţii şi deschiderii. Uniunea democraţiilor sociale constituie prin excelenţă o posibilitate pe care Europa o poate arăta lumii. Acesta este scopul, iar mijloacele îi sunt subordonate. Prin urmare, este esenţial să ne amintim în continuare de ultimul război, dar de a nu îl mai folosi niciodată ca pretext.
