Alegeți o limbă
Dezbaterea în jurul tratatului bugetar a făcut deja o victimă în Franţa: reputaţia ei de strateg european. Nimeni în Europa nu mai poate avea nici cea mai mică îndoială: Franţa nu are niciun "mare ţel", niciun "plan secret" întru făurirea unui nou "deal" politic şi instituţional european împreunând economia socială de piaţă şi constrângerile unei globalizări darwiniste. Un deal cu atât mai necesar întrucât soluţiile adoptate în ultimii patru ani au împins arhitectura existentă până la punctul de ruptură, călcând în picioare unele principii democratice.
Desigur, Franţa va "face propuneri", a anunţat primul ministru, înaintea Consiliului European din 17 şi 18 octombrie, care va fi probabil primul dintr-o serie lungă consacrată reformei Uniunii. Dar putem deja presupune că aceste propuneri vor fi de o prudenţă extremă şi de un pragmatism radical, fiindcă trebuie împăcate prea multe sensibilităţi diferite. Deci din păcate riscă să fie decalate faţă de dezbaterea deja lansată la Bruxelles şi Berlin.
Preşedintele Consiliului European, Herman van Rompuy, pregăteşte de mai multe săptămâni ideea sa de "buget al zonei euro". Principiul unei schimbări a tratatului asupra Uniunii este aproape garantat, cel puţin pentru a include, cum era prevăzut în 2018, fondul european de 500 de miliarde de euro care urmează să fie creat în următoarele zile. Guvernul german şi-a exprimat deja disponibilitatea pentru organizarea unui referendum în republica federală, în cazul în care modificările propuse vor cere schimbări în sfânta lor constituţie.
O nouă ipoteză
Ce explică atunci timiditatea Parisului? Putem enunţa aici tot felul de motive politice, tot felul de rezerve legitime în jurul ADN-ului liberal al Comisiei Europene sau principiul supra-naţionalităţii, o dezbatere veche cât prima dintre Comunităţile Europene.
Dar se poate adăuga încă o ipoteză pe această listă. Oare nu există în această evaporare a vocii franceze şi altceva: un amestec de lene, de provincialism, de orgoliu şi de complezenţă? Cu alte cuvinte, oare nu există şi motive foarte rele pentru această paralizie a unei mari părţi din elita politică franceză în faţa situaţiei europene? Motive care sunt destul de bine rezumate de această expresie germană, amestec de ironie şi de invidie: "Fericit ca Dumnezeu în Franţa!"
Liderii noştri politici sunt dumnezei cărora nu le place să-şi părăsească Olimpul lor parizian, ca dovadă absenţa lor masivă din rândurile Parlamentului European, în timpul legislativelor din Franţa. Este mult mai agreabil să ia masa la Chez Françoise, la Invalides [restaurantul unde se întruneşte tot Parisul politic] decât în vreo cârciumă din piaţa Luxemburgului în Bruxelles sau - şi mai rău - la restaurantul oficial al deputaţilor pe care nimic, în afară de feţele de masă albe şi serviciul la masă, nu-l deosebeşte de cantina personalului.
De ce să părăsească terenul familiar al dezbaterilor hexagonale, unde oricine îşi are locul: suveranist, gaullist de stânga sau de dreapta, socialist euro-critic, etc. De ce să se expună în largul vânturilor concurenţei europene, să dea nas în nas cu ciudăţenia liberalismului vreunui socialist scandinav sau cu juridismul vreunui neamţ, atunci când pot sta într-un sistem de referinţă ideologic cunoscut? De ce să-şi dea silinţa să vorbească acest straniu idiom care este engleza de Bruxelles atunci când vorbesc limba cea mai frumoasă din lume? De ce, pe scurt, să se chinuie să facă Europa când se simt atât de bine acasă?
Din păcate, transformarea UE într-un instrument de "integrare solidară", aşa cum ar vrea preşedintele Franţei, François Hollande, nu se poate face decât cu preţul renunţării la un anumit confort naţional. Nu este vorba de a deznaţionaliza politica, ci de a integra în dezbatere şi reflecţie paradigmele celorlalţi europeni pentru a pecetlui aceste compromisuri istorice fructuoase care ar permite piaţa comună sau moneda unică.
Gândirea şi acţiunea merg mână-n mână
Universitarii şi directorii de întreprinderi au învăţat deja de mult timp să se adapteze la întâmplările, servituţile, dar şi la oportunităţile unei lumi cu frontiere evanescente, mai internaţională, mai anglofonă. Până şi muncitorul din lanţul de producţie o spune: "Ştiţi, domnule, concurenţa chineză...". Dar clica politică rămâne profund naţională, dacă nu chiar naţionalistă. Desigur, există în Belgia unii flamanzi care visează să trăiască într-o ţară monolingvă în care trebuie trecut un examen de limbă pentru a putea cumpăra pământ. Dar suntem noi, restul lumii, obligaţi să le împărtăşim visul de friptane ca la mama acasă?
Spectacolul sfâşierilor interne în sânul stângii reflectă mai ales o deznădejde în faţa acestei ciudăţenii numite Uniunea Europeană. Şi confirmă observaţia amară făcută de fosta preşedintă a Mişcării Europene, Sylvie Goulard, astăzi deputat european, care scria în 2007: "În ultimii ani, nu a mai fost făcută "Europa", în sensul de o comunitate de oameni solidari". Nu a mai fost făcută fiindcă nu a mai fost gândită, iar, în politică, gândirea şi acţiunea merg mână-n mână.
Sub fosta majoritate, ca şi sub actuala, criza a revelat că Parisul pur şi simplu nu este pregătit. Aici, comparaţia cu Germania, care împinge din 2009 la o dezbatere largă cu privire la obiectivele Uniunii şi cere acum o Convenţie pentru care deja se pregăteşte, este încă o dată crudă. Mecanica actualei crize a provocat exact ceea ce această construcţie europeană căuta iniţial să evite: a pune Germania în centrul jocului european, într-o poziţie obiectiv dominantă. Pentru cei care locuiesc pe Olimp, aceasta este poate o perspectivă posibil de contemplat în tihnă şi pace. Dar nu pentru noi, muritori de rând.
