Europa, supravieţuitoarea anului

2012 părea să fie un an foarte periculos pentru zona euro şi întreaga UE. Dar catastrofa nu s-a adeverit, mai ales fiindcă Angela Merkel a făcut concesii, ceea ce i-a permis lui Mario Draghi, preşedintele BCE, să intervină. În 2013, europenii vor trebui să rămână vigilenţi.

Publicat pe 21 decembrie 2012 la 15:56

"Orice-ar spune calendarul maya, la Berlin se vor înfăptui sau dezminţi profeţiile Casandrei". Astfel îmi conchideam ultimul meu articol de anul trecut. Semăna a prognostic, dar nu era, fiindcă prezenta două concluzii diametral opuse. De altfel, nu dezvăluiam nimic din ce nu știam deja: de mult timp eram cu toţii conştienţi de faptul că toate drumurile duceau la Berlin – cu un popas la Frankfurt, sediul Băncii Centrale Europene (BCE).
Şi îmi permit să mă autocitez doar pentru a reaminti cât de apropiaţi eram de prăpastie, ceea ce ar trebui să ne ajute să înţelegem unde ne aflăm astăzi. De-a lungul anului 2011, o mixtură mortală de şovăieli, prejudecăţi, miopie, carenţă de leadership, diviziuni între ţări şi o încetineală instituţională exasperantă a transformat o criză economică într-o criză existenţială, care a pus în pericol însăşi supravieţuirea monedei euro.
In extremis, Banca Centrală Europeană a inundat piaţa cu lichidităţi, atenuând problemele fără să le rezolve. Desigur, Angela Merkel, conştientă de gravitatea crizei, recunoscuse public în noiembrie 2011 că, "dacă euro dispare, Europa dispare". Cu toate acestea, acţiunea ei n-a convins pe nimeni, şi nici pe departe, de hotărârea ei de a accepta până la capăt consecinţele acestui discurs. Ceea ce explică de ce, în prima jumătate a anului, mulţi operatori financiari au încetat să speculeze pe supravieţuirea monedei euro pentru a miza pe prăbuşirea acesteia.

O acțiune neconvingătoare

Când a devenit evident că pieţele financiare au început să cifreze în monede naţionale datoriile contractate în euro, prefigurând astfel ziua de după prăbuşirea monedei europene, Banca Centrală a estimat că fusese încălcată linia roşie. Iar guvernul german avea în sfârşit argumentul de care avea nevoie pentru a doborî rezistenţa celor care, în Germania, mai credeau că Spania şi Italia trebuiau să se descurce singure sau să părăsească zona euro.
În luna iunie, Mario Draghi a declarat în esenţă că "va face tot ce trebuie. Şi credeţi-mă, va fi îndeajuns", începând în septembrie un program de răscumpărare a datoriilor care urma să confirme această declaraţie. Cu alte cuvinte şi-a meritat titlul de "personalitate a anului" [decernat simbolic de Financial Times]. Din acel moment, orice operator financiar care ar fi decis să speculeze pe prăbuşirea monedei euro ştia că un astfel de pariu era pierdut de la bun început. Dar, aşa cum se spune uneori, în spatele unui bărbat deştept se ascunde adeseori o femeie (retrasă sau surprinsă?).
Angela Merkel, după ce a înaintat de-a-ndoaselea timp de luni de zile şi a alimentat chiar scepticismul în propria ţară prin declaraţiile sale nefericite despre sudul Europei, a decis să ţină piept Bundesbank-ului, care votase împotriva acestor măsuri, şi de a nesocoti aripa cea mai extremă a partidului său, reticentă la orice fel de compromis în ceea ce priveşte datoria publică sau privată (bancară). În speţă, ea a dat drumul salvării bancare a Spaniei şi a intervenţiei BCE pentru a uşura presiunea asupra primelor de risc italiană şi spaniolă, şi a acceptat să înceapă să discute despre uniunea bancară. Pe scurt, între iunie şi septembrie 2012, euro a fost salvat. Aceasta este vestea bună a anului.

Meschinării naţionale

Vestea proastă este că, deşi euro a fost salvat, şi odată cu el şi ţările din regiune – eventuala ieşire a Greciei, după luni de speculaţii, nu este deloc la ordinea zilei – viitorul rămâne extrem de complicat. Aşa cum s-a dovedit cu proiectul de uniune bancară, castrat, întârziat, deformat de-a lungul summiturilor succesive, de-îndată ce incertitudinea a fost înlăturată, politica europeană şi-a reluat cursul normal.
S-a întors exasperanta încetineală, miopia, lipsa de curaj politic. Acum ştim cu toţii ce este de făcut, şi devine greu să înţelegem de ce nu se face. Iar între timp, Angela Merkel, care pentru câteva zile devenise un adevărat lider, se întoarce la meschinăriile impuse de calendarul naţional, dominat de alegerile [din septembrie viitor]. Ca şi cum ea ne-ar aminti că fluturii îşi petrec cea mai mare parte a vieţii lor într-o crisalidă urâtă, anodină, şi că ei nu ne farmecă decât scurt timp cu al lor zbor colorat şi plin de graţie.
2013 va fi un an de tranziţie: pe de o parte, vom avea impresia de a fi scăpat de abis, după cum reiese din scăderea primei de risc şi decizia guvernului [spaniol] de a nu cere salvarea financiară, pe de altă parte este imposibil să negăm faptul că politicile de ajustare sunt ineficiente şi că nu va exista nicio relansare venită dinafară care să permită creştere economică şi creare de locuri de muncă. Suntem încă în viaţă, dar în mijlocul deşertului şi cu plosca aproape goală.

Are you a news organisation, a business, an association or a foundation? Check out our bespoke editorial and translation services.

Susţineţi jurnalismul european independent

Democraţia europeană are nevoie de publicaţii independente. Voxeurop are nevoie de dumneavoastră. Alăturaţi-vă comunităţii noastre!

Pe același subiect