Falsa salvare a monedei euro

Politicienii Europei ar vrea să sărbătorească deciziile luate la summit-ul din 26 octombrie ca fiind istorice. Dar criza euro va fi cu noi încă ceva vreme. Deoarece paradoxul de bază - anume că statele vor să cumpere încrederea investitorilor cu bani pe care nu-i au - nu poate fi pur şi simplu mereu ignorat.

Publicat pe 27 octombrie 2011 la 14:06

Cei cărora le place criza monedei euro nu trebuie să-şi facă griji : vor mai avea parte de ea ceva vreme. Nici chiar deciziile ultimului summit UE nu-i vor pune capăt. Pe de o parte, cei care dau vina pe politicieni pentru această criză au dreptate. Pe de altă parte, gândind astfel ei trec peste faptul că politicienii se luptă cu o contradicţie uriaşă din lumea reală, care rezultă din însăşi logica sistemului şi nu poate fi dată deoparte atât de uşor.

Punctul de plecare este constatarea că statele din zona euro au prea multe datorii. Acesta este verdictul transmis de către creditorii statelor, pieţele financiare, în conformitate cu criteriile invariabile ale investiţiei : riscul şi beneficiul. Statele au împrumutat prea mult, dar această propoziţie poate fi contrabalansată cu faptul că şi pieţele financiare au acordat prea multe împrumuturi. Şi nu în scopul de a arunca vina pe investitori, ci doar pentru a sublinia problema de bază : datoriile statelor sunt activele băncilor, companiilor de asigurări şi fondurilor de investiţii. Bogăţia financiară a lumii se bazează în mare parte pe promisiunile guvernelor de a plăti – guverne considerate infailibile - şi întocmai validitatea acestor promisiuni este acum pusă la îndoială. Ceea ce înseamnă de fapt că pieţele financiare au acumulat prea multe datorii suverane. Pe scurt, ei au prea mult capital în mâinile lor - mult prea mult pentru a mai putea fi transformat în numerar posibil de cheltuit.

Devalorizarea, o soluţie cu două tăişuri

Astfel de situaţii sunt frecvente în capitalism. Şi industria fabrică în mod regulat bunuri pe care nu le poate vinde. Soluţia la această problemă rămâne aceeaşi: devalorizarea, ceea ce duce la bunuri şi fabrici distruse sau vândute la preţuri joase. Dar în contextul crizei actuale, tocmai această devalorizare este ceea ce trebuie evitat, întrucât o devalorizare pe scară largă a capitalului financiar ar - în orice caz aşa se teme - arunca statele şi băncile în abis. "Contagiune" este numele ameninţării care va pluti deasupra capetelor noastre atâta timp cât pieţele financiare se tem de ea.

Pentru a calma pieţele, politicienii sar rapid de la o soluţie la alta. Mai întâi, ei forţează programe radicale de austeritate asupra ţărilor pentru a le restabili sănătatea ca sfere de investiţii viabile şi pentru a solidifica din nou muntele de datorii naţionale acumulate. Ei fac acest lucru pentru a asigura creditorii îndoielnici că investiţiile lor sunt garantate - dar cea pusă la îndoială este întocmai bonitatea garanţilor. Şi astfel, cu bani pe care nu-i au, guvernele sunt presupuse să salveze statele, să sprijine băncile şi să răscumpere încrederea pierdută în puterea lor financiară.

Newsletter în limba română

Cercul vicios ar putea fi spart de o "opţiune nucleară"

Această contradicţie se desfăşoară de luni de zile. Criza de încredere se transformă într-un cerc vicios care probabil nu va fi întrerupt pe termen scurt decât dacă Banca Centrală Europeană s-ar pune garant. Deoarece numai BCE poate, în teorie, să pună la dispoziţie sume nelimitate. Refuzul Germaniei, în special, de a lăsa BCE să-şi asume acest rol vine din speranţa că această criză poate fi domesticită fără această "opţiune nucleară".

Şi deci reduceri drastice, iertarea unor datorii ale Greciei, umflarea rezervelor de capital ale băncilor şi un FESF mai mare ar trebui să aducă înapoi încrederea în solvabilitatea Europei. Dar este puţin probabil că lucrurile se vor petrece astfel. Fiecare dintre aceste etape prezintă riscul de a aţâţa şi mai mult neîncrederea.

Întrucât tăind din datorie, politicienii revin asupra poziţiei lor precedente şi anume că reformele radicale de austeritate funcţionau. Recapitalizarea băncilor contrazice asigurările precedente cum că sistemul bancar era suficient de robust. Autorizând FESF-ul să ajute băncile, se renunţă la afirmaţia că recapitalizarea băncilor era suficientă pentru a le proteja de criză. Umflând FESF-ul, ei dezmint verdictul lor cum că această criză era doar o problemă de state mici care nu ştiu să-şi ţină bine contabilitatea. Şi dotându-l cu din ce în ce mai multe miliarde, ei contrazic afirmaţia cum că zona euro era în sfârşit în afara oricărui pericol. Şi cu certurile veşnice despre costul salvării euro-ului, cu grijile constante cu privire la euro-obligaţiuni şi a unei eventuale implicări din partea BCE, cu restricţiile severe aplicate asupra oricăror măsuri - pe scurt, cu constrângerile stresante impuse în mod constant asupra condiţiilor de salvare, ei sunt în contradicţie cu pretenţia lor de a fi hotărâţi să facă tot ce este posibil, şi fără nicio reţinere, pentru a salva euro-ul.

Din Bruxelles

SOS-ul adresat Chinei îngrijorează

La Libre Belgiquevede cum se întrezare "o umbră chinezească peste zona euro". Printre soluţiile găsite pentru rezolvarea crizei, în noaptea din 26 spre 27 noiembrie, cele șaptesprezece state membre ale zonei euro au decis să mărească Fondul European de Stabilitate Financiară până la 1 000 de miliarde de euro, o cifră care nu mulţumeşte nevoile potenţiale şi aşteptările pieţelor. Aşa că liderii europeni au decis să întărească FESF prin crearea unui fond special adăugat celui al FMI, pentru a primi contribuţiile ţărilor emergente "Zona euro îşi mărturiseşte astăzi public neputinţa de a se descurca singură", notează cotidianul belgian în editorialul său.

Acest SOS adresat de către Europa puterilor în curs de dezvoltare constituie o evoluţie inimaginabilă acum câţiva ani. Care exprimă desigur schimbările intervenite în raporturile de forţă între marile puteri ale planetei, dar de asemenea, şi mai ales, profunzimea crizei actuale de pe Vechiul Continent, criză de încredere în capacitatea proiectului european, măcinat de diviziuni, de a depăşi această criză şi de a îndrăzni să treacă la o nouă etapă, spre mai multă integrare şi solidaritate. Europa trebuie să regăsească un mare ţel 'politic'. Şi asta repede. Pentru că frica este adesea un sfetnic rău, să nu uităm asta niciodată.

Are you a news organisation, a business, an association or a foundation? Check out our bespoke editorial and translation services.

Susţineţi jurnalismul european independent

Democraţia europeană are nevoie de publicaţii independente. Voxeurop are nevoie de dumneavoastră. Alăturaţi-vă comunităţii noastre!

Pe același subiect