Alegeți o limbă
Această Europă nu dă niciun respiro, de parcă s-ar răzbuna pe faptul că, atâtea decade oamenii nu i-au dat nici cea mai mică atenţie. La doar câteva zile după ce victoria lui Hollande în Franţa a deschis o mică speranţă, ne lovim de cele două probleme care definesc această criză.
Pe de-o parte, fragilitatea sistemelor politice, care, după cum vedem în Grecia, se autodistrug prin încăpăţânarea de a-şi convinge cetăţenii să se supună unei austerităţi fără limită sau perspectivă şi să fie ei cei care să suporte singuri greutatea principală a crizei.
Pe de alta, cum vedem în Spania, fragilitatea unor părţi importante ale sistemului financiar, fruct al unei decade de exces de lichiditate, de proastă gestionare şi încă şi mai proastă supraveghere.
Reacţie în lanţ
Aceste două slăbiciuni se cumulează şi se alimentează ducându-ne la o situaţie de nesusţinut: în Grecia, pentru că perspectiva unei renegocieri a termenilor pachetului de salvare presupune începutul ieşirii din zona euro; în Spania, deoarece condiţia absolut necesară pentru ca să funcţioneze această combinaţie de reforme şi tăieri care reprezintă, astăzi, unicul program al guvernului este să aibă loc în interiorul unei stabilităţi financiare şi a încrederii din exterior.
Atât pentru a menţine Grecia în interiorul zonei euro cât şi pentru a evita ca o eventuală ieşire să producă o reacţie în lanţ care să afecteze Spania, guvernele din zona euro ar trebui să ia măsuri radicale. Aceste măsuri ar trebui să garanteze pieţelor fie că Grecia are un viitor în interiorul zonei euro fie că ieşirea sa ar fi un fapt izolat.
Dar cum nu îi văd pe liderii europeni ridicând zidurile de protecţie necesare, pieţele nu cred niciuna din aceste afirmaţii. În acest pesimism îngrijorător au căzut mulţi în interiorul instituţiilor europene dându-şi seama până în ce punct Grecia şi Germania au ajuns la limita eforturilor lor: pe de-o parte, avem oboseala austerităţii greceşti; pe de alta, oboseala solidarităţii germane.
Este absolut necesar să ne recuperăm suflul şi să avem o perspectivă: ieşirea Greciei din zona euro ar fi un dezastru de primă mână, pentru greci şi pentru restul membrilor din zona euro. Pe lângă faţă de deteriorarea şi mai mare a condiţiilor de viaţă ale grecilor, partidele extremiste ar deveni şi mai puternice.
Chiar dacă în mod formal Grecia nu ar ieşi din Uniunea Europeană, ieşirea ei ar afecta toate politicile pe care se bazează apartenenţa sa la UE, mai ales în ceea ce priveşte piaţa internă, ceea ce, în practică, ar fi ca o ieşire din UE.
Consecinţele ar fi de asemenea geopolitice: mai ales când, după o istorie turbulentă, UE încearcă să atragă în sânul său Balcanii Occidentali şi este dispusă să admită Croaţia, ieşirea Greciei din zona euro ar deschide un nou front al neguvernării şi al eşecului statului într-o regiune destul de complicată.
O speranţă cinică
Psihologic, grecii ar identifica proiectul european cu un eşec, de aceea, logic, ar dori să se îndepărteze de el. Culmea, dezeuropenizarea Greciei ar putea da aripi vocilor şi forţelor occidentale care, în istorie, au fost mai puternice în această ţară faţă de alţi vecini din Sudul Europei cum ar fi Spania, Italia sau Portugalia, ceea ce ar putea să aibă repercusiuni importante în materie de siguranţă, fie prin intermediul unei chestionări referitoare la apartenenţa la NATO sau printr-o ascensiune a naţionalismului şi a tensiunilor cu Turcia şi Macedonia.
Pentru restul Europei, consecinţele nu ar putea fi mai rele. Eufemismul la modă (o ieşire controlată), ascunde o speranţă destul de cinică potrivit căreia grecii ar fi singurii afectaţi. În practică, totuşi, această ieşire s-ar produce în cel mai prost moment având în vedere că Portugalia, Italia şi Spania sunt în punctul de maximă vulnerabilitate, dat fiind că tăierile au făcut cel mai mult rău, reformele nu au avut încă rezultate şi pachetul de creştere nu a ajuns încă pe masă. Cu alte cuvinte, ieşirea Greciei s-ar produce în cel mai greu moment, care este tocmai acela în care posibilitatea de contagiere ar fi mai ridicată şi probabilitatea izolării mai scăzută.
Comisia Europeană are în sertar, şi scoate de la naftalină cu toată viteza, seria măsurilor pentru stimularea creşterii care ar putea să aibă un impact important pentru a aduce ceva speranţă la orizont. Ar fi vorba de un cocteil unde să se amestece fonduri structurale, împrumuturi de la BEI şi ceva flexibilitate în aplicarea obiectivelor reducerii deficitului. Dar cu ochii fixaţi pe Grecia, optimismul care a urmat victoriei lui Hollande şi care a făcut ca în Bruxelles să se respire un aer complet distinct trebuie să convieţuiască alături de o îndoială foarte incomodă: şi dacă Hollande a venit prea târziu?
