Alegeți o limbă
În faţa primăriei impunătoare din Saint-Laurent, micul oraş de la graniţa dintre Guiana Franceză şi Surinam, un grup de vreo douăzeci de bărbaţi şi femei stau la coadă în arşiţă. Plictisul se citeşte în privirile lor şi se pare că nu este prima dată când vin aici. Surinamezi, ei tânjesc după un permis de şedere mult râvnit, şi chiar mai mult decât atât, după un paşaport francez.
Aceştia fac parte din imigraţia masivă de la frontiera sud-americană a Uniunii Europene : Guiana Franceză este într-adevăr un departament de peste mări (DOM) şi face parte pe deplin din Franţa. "În fiecare an, 13000 de persoane, cea mai mare parte surinamezi, solicită un permis de şedere. Noi acordăm aproximativ o treime", explică subprefectul Hamel-Francis Mekachera, "urmează drumul lung care duce, după şapte ani, la dobândirea naţionalităţii franceze".
Dar UE închide din ce în ce mai mult uşa de intrare: "De la Paris primim ordinul să acceptăm mai puţini oameni", spune Mekachera, "dar localnicii nu consideră această regiune ca o frontieră şi sunt obişnuiţi să traverseze liber râul Maroni [care marchează graniţa dintre Guyana şi Surinam]. Este greu pentru noi, europenii, să ţinem seama de aceasta, pentru că legea franceză nu prevede nimic specific".
Această frontieră nesigură provoacă o serie de probleme: s-a înfiinţat un comerţ plin de viaţă şi informal, în piaţa din Saint-Laurent se poate auzi Sranan Tongo, limba Surinamului, şi mulţi negustori poartă tricouri cu steagul fostei colonii olandeze. În acelaşi timp, criminalitatea a crescut: atacurile armate sunt frecvente şi autorii delictelor se refugiază de cealaltă parte a fluviului, în Surinam.
15 000 de surinamezi refugiaţi deja
Dar şi surinamezii în pericol caută azil în Guiana Franceză. Primul val de refugiaţi a început în iulie 1986, când a izbucnit războiul civil [1986-1991]. La vremea respectivă, şeful juntei militare [care răsturnase guvernul civil în 1980], Dersi Bouterse, se lupta împotriva celor din Jungle Commando, gherila condusă de Ronnie Brunswijk. 15 000 surinamezi s-au refugiat atunci în Saint-Laurent.
Primarul Leon Bertrand a primit primii refugiaţi: "Erau mai ales femei şi copii. Aveam noi-înşine impresia de a fi în război. O patrulă a armatei surinameze trăgea în bărcile care încercau să ajungă pe malul nostru. Am văzut cu ochii mei Albina [oraşul surinamez de pe cealaltă parte a Maroni-ului] arzând până la temelii".
Marea majoritate a refugiaţilor surinamezi nu s-au mai întors pe ţărmurile triste ale patriei lor. Războiul civil şi guvernul militar al lui Bourterse au condus la o deteriorare rapidă a situaţiei economice şi sociale a Surinamului iar diferenţa de dezvoltare faţă de Guyana vecină s-a amplificat. Surinamezii continuă să bată la uşa DOM-ului francez. În total 70 000 din cei 217 000 de locuitori ai Guianei Franceze sunt acum de origine surinameză. Şi mulţi dintre ei au ales să se instaleze în oraş.
Consecinţele imigraţiei surinameze se văd clar în spitalul din centrul oraşului Saint-Laurent. Doctorul Gabriel Carles lucrează acolo de treizeci de ani. "Noi nu refuzăm niciodată şi nimănui îngrijiri, este interzis şi inuman. Din când în când, închidem ochii şi facem ca şi cum ar fi o urgenţă, pentru a putea spitaliza paciente pe punctul de a naşte. Şi da, ele obţin astfel un certificat de naştere care le permite copiilor să ceară naţionalitatea franceză între treisprezece şi optsprezece ani".
Potrivit lui Carles, surinamezii care traversează Maroni-ul cu barca şi se înregistrează pentru tratamente gratuite şi de calitate, absorb în fiecare an jumătate din bugetul spitalului. Jumătate dintre copiii care se nasc aici sunt de origine surinameză.
Franky Amet, 44 de ani, este un artist. El trăieşte de douăzeci de ani deja în Kourou, la o sută de kilometri de Saint-Laurent: "Mulţi surinamezi sunt aici pentru euro şi pentru o viaţă mai bună", spune acesta. "Şi eu am venit aici să lucrez. La acea vreme, viaţa era grea în Surinam. Nu puteam trăi din arta mea în ţara mea, aici reuşesc".
