Alegeți o limbă
Nu mai este vorba de "puterea homosexualilor" invocată cu voce tare de către militanţii care folosesc un subiect unic, al căror activism politic era definit prin sexualitatea lor şi al căror program se limita la a "ajuta cauza", cum a fost cazul lui Peter Tatchel, omul care a lansat un "mandat de arest cetăţenesc" contra lui Rober Mugabe, cel mai homofob dintre dictatorii africani, şi singurul occidental care a avut curajul de a-l ataca.
E vorba de politicieni de prim plan a căror sexualitate nu mai este – decât în grade diferite - unul din elementele luptei lor politice. În aceste ultime zile, am asistat în Europa la triumful a două personalităţi de prim rang de pe "lista de homosexuali" care au ajuns să ocupe poziţii de "numărul doi" în guvernele lor, respectiv : Peter Mandelson, care dintotdeauna s-a arătat foarte discret în ceea ce priveşte sexualitatea sa ("viaţa mea sexuală este personală dar nu este secretă", ar fi declarat acesta la BBC în 1999, după declaraţiile răsunătoare referitoare la o excursie de plăcere, făcute de Matthew Parris, jurnalist şi vechi consilier al lui Margaret Tatcher), dar care în aceşti ultimi ani a apărut mult mai relaxat, iar în cele din urmă s-a făcut iubit şi este recunoscut drept un veritabil erou al partidului muncii britanic. Acesta s-a prezentat militanţilor congresului de la Bringhton (la sfârşitul lunii septembrie) cu un discurs exuberant, plin de aluzii referitoare la orientarea sa sexuală.
Guido Westerwelle, supranumit "gay-do"
Urmează apoi Guido Westerwelle, lider al liberalilor germani, care după ce a fost ani de-a rândul subiect de bârfă din cauza tăcerii sale, şi-a dezvăluit sexualitatea în iulie 2004. Acesta s-a prezentat la aniversarea celor 50 de ani a prietenei şi de acum colegei de guvern, Angela Merkel, împreună cu companionul său, omul de afaceri Michael Mronz, conform unui scenariu bine cunoscut în ţările dominate de liberalism, cum ar fi Olanda sau ţările scandinave, unde deputaţii şi consilierii municipali homosexuali au vântul în pupă de 20 de ani încoace.
Mai mult decât Mandelson, Guido (care se pronunţă Ghi-do, în germană, dar pe care unii îl numesc Gay-Do) a fost foarte relaxat în timpul campaniei electorale, nesfiindu-se de la a glumi asupra orientării sale "schwul" (n.t. homosexuale). Numărul doi al viitorului guvern Merkel va fi foarte după toate probabilităţile şi ministru al afacerilor externe. Îl vom vedea de acum traversând lumea, fermecând pe unii, înfricoşând pe alţii.
Pe "lista homosexualilor" figurează de asemenea şi primari importanţi, cum ar fi Klaus Wowereit, primarul Berlinului, care se află acum în poziţie fruntaşă în cursa (de o mie de obstacole) pentru conducerea social democraţilor germani, după înfrângerea răsunătoare din 27 septembrie.
La primăria Parisului domneşte încă impertubabilul Bertrand Delanoë, care, chiar dacă nu are prestanţa lui Wolwereit, reprezintă o excelentă resursă pentru Partidul Socialist, aşa cum l-a considerat libertinul - şi heterosexualul - François Mitterand, în cazul în care entuziasmul contra doamnelor de prim rang, Martine Aubry şi Segolene Royal, se va clătina.
Un coming out mai frecvent la stânga
După victoria din 1997, conform programelor diverselor guverne conduse de Blair care au ridicat toate obstacolele sociale împotriva homosexualilor, Marea Britanie a văzut ieşind la suprafaţă o întreagă serie de miniştri şi deputaţi cu tendinţe "roz", începând cu fostul ministrul al culturii, Chris Smith, care a fost primul homosexual care s-a prezentat împreună cu companionul său la o cină la Buckingham Palace, unde a fost primit cu zâmbete largi de către toată lumea (şi cu glume de către prinţul Philippe). Acest minister este în prezent ocupat de către vechiul cronicar de la BBC,Ben Bradshaw, primul dintre toţi miniştrii europeni care s-a "căsătorit" cu companionul său (în cadrul unui pact civil). Astfel, din etapă în etapă către putere, imitându-l pe idolul său Tony Blair, viitorul posibil guvern al conservatorului David Cameron va face un loc important prietenilor săi homosexuali (Nick Herbert, Nick Boles, şi Ivan Massow se numără printre consilierii săi cei mai intimi).
Dar, revenim întotdeauna de unde am plecat : a fi homosexual care şi-a "făcut ieşirea în public" înseamnă a milita pentru un partid de stânga, sau cel puţin liberal. Cei de dreapta (sau catolicii de toate felurile) se ascund. Totuşi : într-o ţară unde homosexualii sunt larg reprezentaţi în instanţe atât la nivel local cât şi naţional, vom aminti cazul special al tânărului ministru al economiei al celui de-al treilea guvern al lui Jan Peter Balkenende, solidul catolic Joop Wijn, născut în 1969. Precedentul olandez, scurt dar răsunător, este cel al lui Pim Fortuyn, liderul dreptei anti-imigraţie, asasinat în 2002. Ce să mai spunem de austriacul Jorg Haider, mort într-un accident de maşină în 2008, care şi-a numit pe mai tânărul său amant, Stefan Petzner, 26 de ani, liderul propriului partid în 2002…
