Alegeți o limbă
Dincolo de povestea cu zâne şi de “transformarea în staruri” a membrilor familiilor regale, atât de pe placul tabloidelor, monarhii europeni au încă un rol simbolic important: după modelul reginei Beatrix a Olandei, pot constitui o apărare faţă de naţionalismul îngust al populiştilor de genul Geerts Wilders.
Monarhia – constituţională, evident, şi nu despotică – mai are ea calităţi salvatoare? Argumentele împotriva menţinerii regilor şi reginelor sont mai ales de ordin raţional. Este nerezonabil în aceste vremuri democratice să existe încă un respect special pentru anumite persoane care să fie fondat doar pe drepturile lor din naştere. Se presupune că trebuie încă să admirăm şi să iubim monarhiile moderne, cum ar fi casa britanică de Windsor, şi mai ales astăzi, pur şi simplu pentru că a apărut o nouă prinţesă din clasa de mijloc?
Un fast preferabil grandilocvenţei
Monarhia are un efect infantil. Este suficient să observăm cum adulţi, de altfel rezonabili, sunt reduşi la nişte linguşitori zâmbitori atunci când văd că li se acordă privilegiul de a atinge o mână regală întinsă. În timpul marilor demonstraţii monarhice, cum ar fi căsătoria regală de la Londra, milioane de persoane cad într-o visare copilărească a căsătoriei “din poveştile cu zâne”. Misterul care înconjoară o bogăţie imensă, o naştere nobilă şi o mare exclusivitate este cu atât mai sprijinit de media din toată lumea care promovează aceste ritualuri.
Putem, în ciuda a orice, să argumentăm că fastul demn de regina Elisabeta a II-a este preferabil grandilocvenţei sordide a lui Silvio Berlusconi, a Madonnei sau a lui Cristiano Ronaldo. În fapt, monarhia, cea britanică mai ales, s-a reinventat de fiecare dată adoptând unele dintre trăsăturile cele mai vulgare ale celebrităţilor moderne din show-biz sau sport. Iar lumea regalităţii şi a gloriilor populare se suprapun deseori.
David Beckham şi soţia sa, Victoria, fostul star pop, de exemplu, trăiesc propriul lor vis al regalităţii imitând unele dintre aspectele cele mai bătătoare la ochi. Au fost de asemenea printre invitaţii cei mai privilegiaţi în timpul ultimului mariaj regal. La fel, în timp ce Marea Britanie numără mulţi muzicieni excepţionali, favoritul Curţii Regale este Elton John.
Plebea trăieşte prin procură viaţa regilor...din borcan
Infantilă sau nu, există o sete profundă şi împărtăşită de a trăi prin procură viaţa regilor, a reginelor şi a altor stele strălucitoare. A ne mulţumi cu calificarea acestei manifestări de extravaganţă ostentativă a acestor persoane drept inutilă ar însemna să fim pe lângă subiect: o lume de vise scânteietoare care trebuie să rămână total irealizabilă este tocmai ceea ce vor să vadă mulţi oameni.
Dar mai este un aspect, mai sumbru, al acestui nesaţ irezistibil, acela de a-şi vedea idolii târâţi în noroiul bârfelor răuvoitoare ale tabloidelor, anticamere ale divorţului, etc. Este partea răzbunătoare a adulaţiilor noastre, de parcă umilinţa adoraţiei idolilor ar trebui contrabalansată de plăcerea pe care o simţim în faţa degringoladei lor. Să supui persoanele născute în sânul familiilor regale, sau pe cele care se căsătoresc cu ele, la vieţi în borcan, în care sunt constant expuse, ca pe nişte actori sau actriţe de telenovelă, în apă de trandafiri fără sfârşit, unde relaţiile umane sunt deformate şi trimise în abis de reguli absurde de protocol, este o formă teribilă de cruzime. Actuala împărăteasă a Japoniei şi nora sa, ambele provenind din familii din afara aristocraţiei, au suferit de depresii nervoase, ca o consecinţa a acestor neajunsuri.
La fel, starurile de cinema sunt deseori victime ale alcoolului, ale drogurilor şi depresiei, dar măcar ele au ales viaţa pe care o duc. Ceea ce nu este în general cazul regilor şi reginelor. Prinţul Charles poate că ar fi fost mai fericit ca grădinar, dar nu a fost niciodată o opţiune posibilă.
Monarhiile sunt populare printre minorităţi
Un element în favoarea monarhilor este faptul că îşi înscriu poporul într-o noţiune de continuitate, ceea ce poate fi util pe timp de criză sau de schimbări radicale. Graţie regelui Spaniei, perioada de după Franco a însemnat stabilitate şi continuitate. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, monarhii europeni şi-au menţinut vii noţiunile de speranţă şi unitate printre supuşii lor aflaţi sub ocupaţie nazistă.
Dar mai e ceva. Monarhiile sunt deseori populare în rândul minorităţilor. Evreii au fost printre supuşii cei mai loiali ai imperiului austro-ungar. Francisc Iosif I şi-a apărat supuşii evrei când erau ameninţaţi de antisemiţii germani. Potrivit lui, evreii, germanii, cehii sau ungurii erau toţi supuşii săi, oriunde ar fi trăit, de la cel mai mic orăşel galiţian la marile capitale Budapesta sau Viena. Aceasta a permis o anumită protecţie a minorităţilor într-o epocă în care naţionalismul etnic se dezvolta.
În acest sens, monarhia este într-un fel asemeni islamulului, sau Bisericii Catolice: se presupune că toţi credincioşii sunt egali în faţa lui Dumnezeu, sau a Papei, sau a împăratului – de unde atracţia exercitată asupra săracilor şi a celor marginalizaţi.
...dar sunt detestate de extrema dreaptă
Aceasta ar putea să explice o anumită animozitate împotriva monarhiei din partea unor populişti de extrema dreaptă. Liderul populiştilor olandezi, Geert Wilders, de exemplu, a acuzat-o pe regina Beatrix în diferite ocazii că ar fi de stânga, precum şi de elitism şi de multiculturalism. Similar cu membrii noului val al populiştilor din lume, Wilders promite să redea ţara fidelilor săi, să termine cu imigraţia (mai ales musulmană), şi să redea Olandei caracterul său olandez, orice ar însemna asta.
Beatrix, precum Francisc Iosif, refuză să facă o distincţie etnică sau religioasă între supuşii săi. Este ceea ce vrea să transmită când propăvăduieşte toleranţa şi înţelegerea reciprocă. Pentru Wilders şi partizanii săi, este semnul că ea îi protejează pe străini, că îi domoleşte pe musulmani. Pentru ei, regina ar fi aproape anti-olandeză. Bineînţeles, ca toate familiile regale europene, originile familiei regale olandeze sunt foarte amestecate. Apariţia regilor şi reginelor ca figuri specific naţionale este o dezvoltare istorică relativ recentă. Imperiile presupuneau numeroase naţiuni, în fond. Regina Victoria, care avea mai ales sânge germanic, nu se considera doar regina britanicilor, dar şi a indienilor, a malaezienilor şi a numeroaselor alte popoare.
Această tradiţie democratică de a se situa deasupra tensiunilor restrictive ale unui naţionalism etnic ar putea fi cel mai bun argument în favoare menţinerii regalităţii încă un timp. Astăzi când numeroase naţiuni europene sunt tot mai mixte în termeni etnici şi culturali, singurul mod de a avansa este să învăţăm să trăim împreună. Dacă monarhii pot să-i înveţe asta pe supuşii lor, atunci nu putem decât să le mulţumim regilor şi reginelor care subzistă.
© Project Syndicate (Twitter: @ProSyn)
