Alegeți o limbă
"Care a fost oare cel mai important scrutin?", ne întrebam în 7 mai, imediat după cel de-al doilea tur al alegerilor prezidenţiale franceze şi al (primelor) alegeri legislative greceşti. Ironia calendarului electoral şi a ritmului crizei face ca legislativele greceşti (organizate deoarece în luna mai nu a fost posibilă formarea niciunui guvern) să se fi derulat, în acest 17 iunie, în aceeaşi zi cu al doilea tur al alegerilor legislative franceze. De data aceasta însă răspunsul este evident: Grecia se află pe primele pagini ale presei europene, în timp ce victoria (nouă) a stângii din Franţa este trimisă undeva în rândurile unui eveniment politic ca oricare altul.
Ceea ce s-a jucat în urnele elene a fost cu mult mai crucial şi mai dificil pentru Europa: menţinerea Greciei în zona euro, şi, dincolo de acest scop, supravieţuirea monezii unice însăşi, cu toate consecinţele imprevizibile pe care asemenea dezvoltări ulterioare le-ar putea genera. Punând în frunte conservatorii Noii Democraţii, înaintea celor de la Syriza, Coaliţia stângii radicale, alegătorii greci au, aşa cum frumos titra The Guardian, "dat o şansă Europei".
Mai rămâne chiar să folosim această şansă. Şi deocamdată, nu prea ştim cum. De mai mult de doi ani, faimoasele summituri ale ultimei şanse care salvează euro şi Grecia nu ne-au prea permis să reglăm criza. Grecia continuă să fie foarte îndatorată şi handicapată, în plus, de un stat delicvescent şi o clasă politică împotmolită în obiceiurile sale. Şi, mai mult ca niciodată, Spania şi Italia par a fi gata să cadă şi ele în spirala infernală a datoriei.
Soluţiile de urgenţă nu funcţionează, deci. Ar fi deci timpul pentru implementarea unor soluţii pe termen lung, cum auzim cam peste tot în Europa. Şi acesta va fi de fapt şi scopul Consiliului European din 28 şi 29 iunie. Loc unde vom regăsi de fapt şi importanţa alegerilor franceze. Căci aceste tipuri de proiecte par să se bată cap în cap: preşedintele François Hollande, de acum înainte asigurat de o majoritate absolută în Parlament, este purtătorul unei politici de creştere pentru a însoţi austeritatea care domneşte acum în Europa, ca un preambul al unei integrări economice şi politice mai aprofundate; cancelarul german Angela Merkel, dincolo de Rin, doreşte stabilirea unei uniuni economice şi politice pentru a accentua controlul politicilor bugetare în Europa, ca precondiţie a unor măsuri mai concrete de creştere dar şi a unei eventuale puneri în comun a datoriilor. Ruptura cu "Merkozy" este netă şi nimeni nu ştie dacă faptul că Hollande şi-a găsit un aliat în persoana lui Mario Monti va putea modifica sau nu echilibrul puterilor, în care voinţa lui Merkel a avut întotdeauna câştig de cauză.
Iată deci unde ne aflăm: pentru a ieşi din criză, Uniunea trebuie să vadă mai departe de lungul...urgenţei, şi să definească un adevărat orizont politic (ceea ce include şi economia), însă în acelaşi timp dacă neglijează urgenţa pierzându-se în discuţii bizantine, orice proiect va fi inutil. Cei Douăzeci şi Şapte trebuie să dea un răspuns pe două niveluri temporale. Iar din acest punct de vedere, alegerile greceşti nu oferă niciun răgaz, de fapt.
