După doi ani de eforturi intense şi de cheltuieli, situaţia Greciei, Portugaliei şi ale câtorva altor state periferice în materie de exporturi, colectare a impozitelor şi concurenţă, s-a înrăutăţit.
După această constatare, nu există multe soluţii. În primul rând, statele îndatorate nu pot renunţa la moneda unică, pentru că ar lovi creditorii care aşteaptă să fie rambursaţi în euro.
În plus, ţările îndatorate nu reuşesc să garanteze funcţionarea normală a întreprinderilor lor, deoarece nu au o cantitate suficientă de monezi euro în circulaţie (numerar sau de lichidităţi) şi nu au dreptul să le imprime ei-înşişi.
Ceea ce ne lasă doar două opţiuni: fie să ceară împrumuturi pe termen lung, în euro, pe lângă FMI şi UE, sau să introducă o monedă naţională (drahmă, escudo), în paralel, pe care să o poată imprima în caz de nevoie.
Împrumut sau monedă națională
Prima variantă (considerată acum cea mai verosimilă), poate funcţiona numai dacă ţările exportatoare "înţelepte" ale UE (Germania, Olanda şi Luxemburg) ar fi dornice în permanenţă să plătească bani ţărilor periferice. Cu toate acestea, s-ar putea ca acestea din urmă să nu aibă motivaţia necesară pentru a îmbunătăţi situaţia.
Cealaltă posibilitate ar fi de a pune în circulaţie o monedă naţională alături de moneda euro. Creditorii şi-ar găsi interesul: debitorii şi-ar putea rambursa mai uşor datoriile în euro, bani care ar veni din exporturi şi din subvenţii europene. Pentru nevoile interne ale ţării, s-ar putea folosi moneda naţională.
Această soluţie ar asigura de asemenea stabilitatea internă, deoarece salariile profesorilor, pompierilor sau medicilor ar fi plătite în moneda naţională, re-imprimabilă oricând este nevoie. Rata de schimb între euro şi monedele naţionale ar fi în schimb instabilă, ceea ce ar duce foarte probabil la o scădere anuală de aproximativ 20% din puterea de cumpărare şi din salariile reale.
O economie mai competitivă
Această situaţie nu i-ar face fericiţi pe greci şi portughezi, dar nu fericirea lor este căutată astăzi. În schimb avem nevoie de europenii din sud, care, deşi mânioşi şi înfometaţi, să decidă să meargă să lucreze pentru un salariu pe care până acum l-au considerat insuficient.
Pentru noi, adevărata valoare adăugată ar fi să evităm să trebuiască să ne turnăm banii noştri în fondul de ajutor european şi să evităm devalorizarea monedei euro, ceea ce se întâmplă când este reimprimată în mod constant.
Acest model a funcţionat deja? Putem lua drept exemplu experienţa noastră de la sfârşitul anilor 1980 şi începutul anilor 1990, atunci când în paralel cu rubla [moneda care avea curs atunci când Estonia făcea parte din Uniunea Sovietică], şi înainte de sosirea coroanei [în 1992], aveam şi dolari şi mărci germane. Exact atunci a existat o redistribuire a resurselor şi a cheltuielilor în societate, sub influenţa monedelor paralele şi a inflaţiei ridicate.
Pentru o parte a populaţiei, este adevărat că a fost greu, totuşi şcolile şi spitalele erau deschise, nimeni nu a ars maşini, exista o guvernare iar economia s-a adaptat rapid pentru a deveni mai competitivă şi mai orientată către export. Şi în doar câţiva ani, Estonia a devenit, în ochii investitorilor străini, una dintre ţările cele mai atractive din lume.