Alegeți o limbă
Acum că toată Europa vorbeşte în germană, trebuie să învăţăm acest cuvânt, schadenfreude. Înseamnă “a se bucura de răul altuia” şi nu are traducere în aproape nicio limbă, până la punctul în care aproape toate l-au adoptat din original. Pentru că acest sentiment, cum este evident, nu este exclusiv al nemţilor.
De fapt, este cel care predomină în această tristă Europă din zilele noastre. Cum se vede din recentele declaraţii ale lui Mario Monti [care s-a declarat “foarte preocupat” de situaţia Spaniei] şi Nicolas Sarkozy [care a declarat că Spania este “afectată de o criză a încrederii” şi foloseşte acest lucru ca argument electoral], nenorocirile unei ţări oferă bucurii importante altora, care cred că îşi exorcizează aşa propriile mizerii.
Nici noi nu scăpăm. Să ne amintim de uşurarea pe care am simţit-o când prima de risc italiană a depăşit-o pe cea spaniolă, sau când credeam că problemele Greciei ne îndepărtau de abis. În loc să ne uităm la statutul nostru de interdependenţă, la ceea ce uneşte, ne lăsăm purtaţi de un impuls al diferenţierii narcisiste şi de emoţii, mai mult decât de minte.
O furie mai mult decât justificată
Încărcăm Europa cu sentimente negative care ne separă de ceea ce trebuia să fie reacţia logică în faţa unei situaţii ca aceasta, cooperarea în modul cel mai eficient pentru a căuta o soluţie comună. În acest sens, reacţia lui Rajoy la declaraţiile liderilor deja menţionaţi a fost cea corectă. Importantă este moneda euro, şi multă prudenţă cu manifestaţiile publice.
Important este ca fiecare să-şi facă temele şi să găsim soluţii pentru toţi. Şi, ar trebui adăugat, că întotdeauna se pot găsi discrepanţe referitor la măsurile corecte sau la modul în care ar trebui să le aplicăm, dar ceea ce nu ne putem permite este să dăm frâu liber pasiunilor.
Dacă există ceva care panichează în politică este subordonarea sa faţă de emoţii, faţă de cele mai obscure, în plus, cum ar fi acest schadenfreude sau iresponsabila desemnare a vinovaţilor de răul tuturor. Se pare că încă avem nevoie de ţapi ispăşitori care să ne justifice propriile nefericiri, ceva ce survine într-un mod aproape natural când suntem abosrbiţi de naţionalism, atât de apropiat victimizării.
Este o constantă a istoriei noastre europene. În alte momente a fost sursă a aproape tuturor războaielor ce au avut loc pe continent, şi acum ameninţă cu naufragierea unui proiect captivant. Poate pentru că încearcă să alimenteze, după cum bine ştiu liderii populişti, reacţiile cele mai primitive şi radicale. Nu arată deloc bine faptul că Marine Le Pen este, potrivit sondajelor, opţiunea care atrage cel mai mult tinerii francezi, sau că principalii candidaţi apelează la grandoarea Franţei, considerată drept principală referinţă în campania prezidenţială.
Într-un anumit fel, este logic că apar rezistenţe emoţionale, chiar dacă doar ca o compensaţie la răceala pieţelor, cu instabilitatea lor faţă de rănile sociale pe care le provoacă, şi ca reacţie la neputinţa în faţa unilteralităţii soluţiilor aparente. Sub actualele circumstanţe, un sentiment precum indignarea este mai mult decât justificat.
Va fi întotdeauna mai bine decât resimţirea fricii, pasiunea dominantă. Ceea ce nu pare acceptabil este ca aceste pasiuni să ne întunece facultatea de a alege acţiunea corectă.
Un demos european
În general, până la urmă ne merge mai bine când interesele bine înţelese reuşesc să tempereze pasiunile. Şi nimeni nu se îndoieşte de interesele noastre în această intersecţie dificilă. Mai multă Europă şi mai puţin solipsism statal. Fix contrariul faţă de ceea ce percepem că predomină între opiniile publice europene, aţâţate de politicieni iresponsabili şi de un sector al mediilor de comunicare a multor ţări, care cred că au găsit un filon în această permanentă stimulare a presupuselor ofense naţionale. Sau în catastrofismul unor lideri de opinie.
Un exemplu: acum câteva zile, W. Münchau afirma în Der Spiegel că Spania se găseşte acum precum Grecia acum doi ani. Astfel se puneau bazele pentru a da frâu liber unei profeţii care se autoîndeplineşte.
În aceste condiţii, se întunecă orice ieşire înţeleaptă din criză. Nu va exista mai multă Europă dacă nu ne îndreptăm hotărât spre construcţia unui demos european, ceva de la care ne-am îndepărtat cu câteva mile bune.
Poate că ne lasă rece faptul că nu reuşim să simţim Europa în acelaşi mod în care ne bucurăm de căldura dulce a propriilor noastre legături naţionale. Dar niciodată până acum nu a fost mai clară nevoia de a ne modera emoţiile pentru a le subordona imperativului intereselor. Pasiuni şi interese, viaţa însăşi!
