Alegeți o limbă
Insulte, banane, şi iar insulte, în cuvinte sau gesturi, la adresa ministrului nostru al Integrării. Reacţii care sunt pe cale să ne facă celebri - şi nu în sensul bun - în lumea întreagă, în aşa măsură încât, acum două zile, CNN îşi începea jurnalul cu un subiect intitulat "Italia, ţară bananieră?". Inutil de precizat că aceste noi "derapaje" cu repetiţie, aşa cum le numesc cei cărora le place să le minimalizeze, sunt dăunătoare pentru imaginea noastră internaţională, deja nu prea strălucitoare. Nu că am fi noi deosebit de grijulii faţă de utilitatea actelor noastre, dar turiştii americani de culoare - şi nu numai americani de altfel - ar putea crede că Italia este o ţară care trebuie evitată.
Chiar am devenit atât de rasişti? După o privire pe bloguri şi reţele sociale, am putea răspunde da, fără nicio îndoială, fiindcă insultele şi pornirile împotriva imigraţilor par a fi obişnuite. Trebuie totuşi să amintim un fapt cunoscut, şi anume că anonimatul împinge oamenii să scoată din ei ce-i mai rău, şi că cel mai adeseori cei care au un discurs agresiv sunt oamenii frustraţi, nemulţumiţi, plini de mânie: ceilalţi - care totuşi constituie majoritatea - rămân în general tăcuţi.
Peninsula, pământ primitor
Nu, nu suntem rasişti, reiese şi din felul în care populaţiile primesc în general pe amărâţii care debarcă pe ţărmurile noastre. Şi a devenit practic un obicei: când aceştia sosesc, sunt oameni care se reped imediat cu pături, haine, produse alimentare, pentru a-i ajuta pe aceşti "boat people". Câteodată le oferă chiar şi găzduire. Rasişti, nu, nici măcar în unele mari oraşe din Veneto, care pe vremea "primarilor şerifi" păreau a fi adevărate fortăreţe de intoleranţă. De fapt aflăm că tocmai în Veneto imigraţii se declară cel mai bine integraţi, mai mult decât în orice altă parte a Italiei. Rasişti, nu, dacă luăm în considerare şcolile multietnice, care sunt pe cale să devină pretutindeni o regulă, şi munca extraordinară depusă zi de zi, în toată Italia, de directorii de şcoli, de profesori şi adeseori chiar de părinţii de elevi.
Pe de altă parte exasperarea, învrăjbirea, şi mânia împotriva străinilor nu sunt nici sentimente şi comportamente necunoscute italienilor. Dimpotrivă. Dar acestea sunt mai ales rezultatul unei lipse de control, unei nepăsări generalizate, unei incertitudini juridice. Atunci când nord-africanul care a lovit şi ucis o tânără pe o trecere de pietoni şi apoi a fugit este doar pus la arest la domiciliu, atunci când un hoţ de buzunare albanez este eliberat imediat - şi poate fi întâlnit din nou pe străzi după câteva zile -, atunci când locuitorii unei tabere de romi pot transforma în tihnă parcul cartierului într-un fel de depozit de gunoaie, atunci când proxeneţii români, slavi, albanezi îşi pot pune fetele pe trotuar fără să păţească nimic, atunci, fără îndoială, apare germenul rasismului. Din acel moment, străinii devin ţapi ispăşitori care, cum toată lumea ştie, fiind şomeri şi neştiind să facă nimic cu mâinile lor, cad cu uşurinţă în delincvenţă.
Derive de intoleranţă
Riscul unei derive de intoleranţă este deci alimentat de laxism, de forţele de poliţie insuficiente, dar şi, adeseori, de legi inadecvate. Însă şi insultele contribuie la această derivă, mai ales atunci când sunt rostite de personalităţi publice de vază, care le folosesc cu bună ştiinţă pentru a obţine pe de o parte aplauze uşoare, de cealaltă parte indignare - un cocktail care este o garanţie de apariţie de articole în ziare şi mai general de notorietate, pentru oameni care poate sufereau de a nu mai fi sub reflectoarele actualităţii.
Aceste insulte rasiste sunt un venin împroşcat cu o lipsă de discernământ periculoasă, care se răspândeşte rapid printre cei care sunt mai slabi din punct de vedere social şi cultural: dacă un tip aşa de sus-pus - gândesc ei - poate vorbi de "urangutan", de ce nu ne-am permite la rândul nostru să ne deschidem băierile gurii spunând "macac, gorilă, întoarce-te în jungla ta şi mănâncă-ţi bananele?". Şi este exact ceea ce s-a întâmplat.
Reacţia lui Cécile Kyenge
“Schimbarea este pe drum”
"Italia este înăbuşită de voci rasiste", regretă Cécile Kyenge pe prima pagină a cotidianului La Libre Belgique. Ministrul italian al Integrării, prima femeie ministru de culoare din istoria Italiei, revine într-un interviu acordat cotidianului belgian asupra atacurilor rasiste al căror obiect este încă de la numirea sa, în aprilie trecut. În 27 iulie, spre ea au fost aruncate banane. În 13 iulie, Roberto Calderoli, unul dintre vice-preşedinţii Senatului, membru al Ligii Nordului, o comparase cu un "urangutan".
Aceste atacuri sunt "un fapt cultural şi trebuie să facem totul pentru ca schimbarea culturală să se poată pune în mişcare în Italia", răspunde Cécile Kyenge. Născută în Congo şi sosită în Italia la vârsta de 19 ani, ea crede că "schimbarea este deja pe drum".
Italienii nu sunt mai rasişti ca alţii, dă ea asigurări. "Italia, în acest moment, este doar înăbuşită de anumite voci care urlă, din nefericire, mai puternic decât altele". Pentru Cécile Kyenge, "Italia nu are nevoie să mai copieze vreun alt model de integrare. Este o ţară care a cunoscut de-a lungul istoriei sale suferinţa emigraţiei şi, astăzi, experienţa sa în materie de imigraţie nu este comparabilă cu cea a Franţei sau a vreunei alte ţări".
