Alegeți o limbă
De la apariţia imperiului rus ca putere continentală, pe vremea lui Petru cel Mare, Europa se întreabă: cum să trăieşti cu acest mare şi formidabil vecin, adeseori îngrijorat de pierderea hegemoniei sale, avar cu gesturile blânde şi atins periodic de accese de febră belicoasă ?
Acum un an, trupele Moscovei invadau Georgia, pretextând apărarea populaţiilor ruse din auto-proclamata Republică Oseţia de Sud. În luna mai, ea a boicotat discuţiilecu privire la Acordul de parteneriat estic între Uniune şi şase foste republici sovietice, pretextând voinţa UE de a crea noi "linii de divizare" în Europa. Recent, primul ministru Vladimir Putin a ameninţat cu un conflict armat pe oricine ar îndrăzni să încalce independenţa teritoriilor secesioniste pro-ruse. Iar Moscova îşi exercită cel puţin o dată pe an dreptul de veto, fie în Consiliul NATO-Rusia, fie în cadrul Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), explicând în acelaşi timp că, dacă se supără, închide robinetul de gaz.
În faţa Moscovei, UE pare echivocă sau reacţionează împrăştiat. Prinsă între obligaţia de a menţine o relaţie bună pentru propria ei securitate, setea vitală de gaz pentru încălzire şi necesitatea de a denunţa abuzurile şi crimele care şochează opiniile publice, Europa se luptă pentru a adopta o politică clară şi fermă. Ca şi când ar fi în ton cu fatalitatea analizei lui Winston Churchill: Rusia este "o ghicitoare învăluită în mister, plasată în interiorul unei enigme". Şi totuşi, Rusia - ca şi China - preferă să aibă de a face cu interlocutori determinaţi, chiar dacă ostili, decât cu interlocutori ezitanţi. Deci, Uniunea ar trebui oare să ridice tonul cu Moscova ? Poate că da atunci când este necesar. N-ar atrage decât mai mult respect. I.B-G.
