Alegeți o limbă
Politică de vecinătate, iată cuvinte clare, aproape inofensive. Sub acest nume sunt desemnate la Bruxelles micile aranjamente cu vecinii anevoioşi, aceste ţări care alcătuiau ceea ce era numit vulgar "curtea din spate" a Europei şi de care astăzi avem nevoie în calitate de parteneri.
În direcţia acelor de ceasornic, această zonă începe cu Belarusul dictatorului Lukaşenko şi cu Ucraina autoritară a lui Ianukovici - amândouă furnizoare de gaze naturale - şi apoi continuă cu ţările ostile din Caucaz şi din Orientul Apropiat, pentru a se termina în Africa de Nord. Încrezători în marile lor resurse de petrol şi gaze, dar şi în cantităţile de droguri, refugiaţi şi islamişti pe care le pot exporta, liderilor acestor regiuni li se deschid acum urechile liderilor europeni.
Şovăielile Europei faţă de criza tunisiană arată cât de naivă a fost dorinţa de a rezolva toate problemele vecinilor noştri din Africa şi din Orientul Mijlociu în cadrul unei Uniuni Mediteraneene.
Sarkozy, lider al trupei de dans
Super-activul Nicolas Sarkozy dorind să basculeze centrul geopolitic al Europei de la axa franco-germană spre ţările din sud, el îşi alesese întocmai geronto-cleptocratul Ben Ali pe post de partener. (Berlusconi îl prefera pe Gaddafi). Era cu adevărat o idee bună ? Simplul fapt că Tunisia, o ţară prinsă între furtunoasa Algerie şi o Libie gerată haotic, reuşea să afişeze o prosperitate relativă rămânând în acelaşi timp neatinsă de către islamism, nu era suficient pentru a justifica o astfel de recompensă.
Din Tunisia, Paris este văzut ca fiind capitala Europei. Dar Franţa nu a încurajat manifestanţii pro-democraţie decât după ce Ben Ali a fugit ca un hoţ.
Chiar dacă interferenţa într-o fostă colonie s-a întors atât de des împotriva sa, Parisul ar fi putut ajuta societatea civilă şi opoziţia tunisiană de mult timp. Astăzi, cu cât mai repede vechea gardă a regimului va organiza un spectacol electoral cu aparenţe democratice, cu atât mai greu va fi pentru partizanii libertăţii să fie gata la timp.
Poporul tunisian se poate lăuda de a fi reuşit singur ceea ce Europa abia îndrăznea să viseze. Acum, rămâne de sperat ca în acest moment decisiv sprijinul Europei să nu ajungă prea târziu.
Dezbatere
Libertatea progresează?
"Cine urmează?",întreabă Libération, afişând portretele mai multor lideri arabi îngrijoraţi de consecinţele revoluţiei tunisiene asupra regimurilor lor. Desigur, pentru unii observatori, "iluzia lirică nu va dura, anarhia ar putea conduce la o altă dictatură şi dacă, cumva, democraţia se instalează, ar putea profita mai întâi islamiştilor care au prins în mreje minţile maselor populare", scrie cotidianul. Dar "astăzi, poporul tunisian a demonstrat că chemarea libertăţii întâlneşte un ecou universal (...) Diplomaţiile occidentale care continuă să susţină regimurile în loc, abandonându-şi principiile pentru a fi de partea câştigătoare, ar putea începe să înţeleagă".
La Londra, în schimb, jurnalistul şi scriitorul Robert Fisk, specialist al lumii arabe, constată în The Independent "adevărul brutal" despre Tunisia. În ciuda dorinţei de libertate a tineretului tunisian care se mobilizează mult prin intermediul Internetului, "guvernul "de unitate" trebuie să fie format de Mohamed Ghannouchi, un satrap al domnului Ben Ali de aproape 20 de ani, mâini sigure care vor fi dornice de a apăra interesele noastre - mai degrabă decât interesele poporului său".
