Alegeți o limbă
În 2 decembrie, Uniunea Europeană a prezentat o diagramă care recadrează oficial promisiunile americane de reducere a emisiilor de CO2. Efortul promis de Barack Obama, a explicat Bruxelles, este un munte dacă se măsoară pe baza 2005 (-17%), dar raportat la parametrii europeni, şi anume din 1990, este un şoricel. Pentru UE, care cere o reducere de cel puţin 20%, este clar că Washingtonul trebuie să facă mult mai mult. Şi Bruxelles nu este singura care gândeşte astfel : tot în 2 decembrie, India a anunţat că îi este posibil să reducă până în 2020 intensitatea carbon - cota de gaze cu efect de seră emise pentru a produce o unitate de PIB - cu 24% faţă de nivelurile din 2005. Bruxelles-ul a spus deja că promisiunile chinezilor, care s-au angajat să facă dublu faţă de Delhi, tot în termeni de intensitate carbon, nu înseamnă mult. Un alt grafic care circulă în Comisia Europeană prezintă un diagnostic şi mai rău: arată că, dacă politicile rămân neschimbate, emisiile de CO2 din ţările în curs de dezvoltare vor fi în 2020 de două ori mai mari decât astăzi, şi oricum superioare celor produse de economiile avansate.
Obiectivele Bruxelles-ului sunt precise. Conferinţa de la Copenhaga trebuie să susţină faptul că gazele cu efect de seră îşi vor atinge apogeul în zece ani, şi să afirme cu vigoare voinţa de a ajunge în 2020 la o reducere cu 50% faţă de emisiile din 1990. Dificil. Într-un document comun China, India, Brazilia şi Africa de Sud au exprimat Uniunii opoziţia la aceste două obiective. De asemenea, ele refuză să limiteze creşterea încălzirii globale la un maxim de 2°C peste nivelurile preindustriale. Deci suntem departe de un acord care să placă soldaţilor mediului, chiar foarte departe.
O viziune comună, angajamente ambiţioase de reducere a emisiilor
Comisia admite că "este puţin probabil ca un acord complet privind un tratat cu caracter constrângător pentru state să fie atins". Trebuie deci să înceapă lucrul asupra a patru elemente: o viziune comună cu privire la pragul de 2°C; angajamente de reducere a emisiilor care să fie ambiţioase şi compatibile; definirea unui buget însoţit de un acord asupra unei aplicări rapide; o reafirmare a necesităţii unui text legal care să comită efectiv părţile implicate şi care ar trebui finalizat până la mijlocul anului 2010, pentru conferinţa deja programată de la Bonn. Şi toate acestea având în vedere că "răspunsul nu poate fi o simplă reînnoire a Protocolului de la Kyoto", fie numai pentru că "Washingtonul nu l-ar semna". Un alt semnal a venit din Australia: Senatul a respins pentru a doua oară planul de schimb al emisiilor de CO2 al guvernului Laburist. Kevin Rudd, primul ministru, vine astfel la Copenhaga cu mâinile goale şi s-ar putea confrunta cu alegeri anticipate.
Italia nu este la fel de grăbită. Ministerul Mediului a declarat că ar prefera să se poată lucra 12 luni la dezvoltarea unui acord în vederea Conferinţei din Mexic, în decembrie 2010. Dar WWF (World Wide life Found, organizaţia mondială de protecţie a mediului înconjurător) ar vrea să vadă Italia şi restul lumii mai motivaţi. Planeta, avertizează organizaţia pentru protecţia mediului, a trecut deja de 40%, limita emisiilor de CO2 faţă de 1990, anul de referinţă al Protocolului de la Kyoto. Nu mai este timp de pierdut, avertizează WWF: "Suntem în faza cea mai grea de negocieri, şi singurul lucru care poate schimba acest lucru este opinia publică".
