Alegeți o limbă
V-a surprins, şi pe voi, că, întrebările referitoare la democraţiile noastre sunt tot mai insistente, acum, cu criza? De parcă nu era nimic important. Timp de generaţii, democraţia era practic sacră şi nu era reexaminată în Europa. Numirea în Grecia şi în Italia a unor guverne compuse din tehnocraţi face totuşi întrebarea mai pertinentă. Ca şi exigenţele tot mai stricte pe care Europa, sub presiune germană, le impune planurilor de acţiune politică naţionale.
Miercurea trecută, Comisia a prevenit încă o dată că trebuie să-şi dea acordul asupra bugetele statelor înainte chiar ca ele să fie supuse parlamentelor naţionale.
Şi ce să credem despre puterea democraţiilor naţionale când chiar ţările "ortodoxe" economic, ca Germania sau Finlanda, încep să simtă creşteri ale ratelor dobânzii? Berlin nu a reuşit, pe 23 noiembrie, să reuşească un nou împrumut. Ce se întâmplă?
Cartierul Schuman: o perindare a şefilor de stat
Priviţi harta Europei. Unde sunt guvernele puternice? În cadrul modelului german de uniune pentru stabilitate, cele Douăzeci şi Şapte de state membre trebuie fiecare să-şi facă ordine în probleme. Modelele de prosperitate ale “Polderelor” din Renania sau din ţările scandinave sunt depăşite. Dezbaterile electorale în Spania sau negocierile guvernamentale tip Belgia tratează mai ales modalităţile a ceea ce Europa a impus deja.
De asemenea, centrele activităţilor pe care statele puteau să le păstreze până acum – politica socială şi politica în materie de justiţie şi imigraţie – dispar lent într-o cămaşă de forţă care face să pară iluzorii marginile naţionale ale unei dezbateri libere şi democratice. Specialiştii în marketing politic se zbat pentru a da importanţă politicilor lor naţionale, pentru că ştiu că tonul argumentaţiei politice este stabilit în altă parte.
Agitaţia este de asemenea vizibilă la Bruxelles pe străzile din jurul cartierului Schuman. Este o perindare zilnică a şefilor de guvern şi a miniştrilor lor. Diplomaţii reprezentanţelor permanente pe lângă UE preiau tot mai mult frâiele, de la Bruxelles, a ministerelor din capitalele lor, fapt care contrariază. Ei constituie puţin câte puţin, embrionul unui nou fel de administraţie interguvernamentală cu Comisia Europeană drept secretariat.
Cinismul agenţiilor de presă anglo-saxone
Speranţa democratică trebuie să vină de la Parlamentul European. Este adevărat, de zece ani trage puterea spre el, dar nu poate nici măcar să facă propuneri de legi. Iar grupurile politice sunt mereu marcate profund de interesele naţionale.
Cea de-a patra putere, lumea mijloacelor de comunicare, s-a adaptat de mult. Marile agenţii internaţionale, ziarele şi canalele de televiziune au trimis la Bruxelles delegaţii tot mai puternice şi le-au lăsat acolo în ciuda crizei media. Puterea marilor agenţii ale presei britanice şi americane este de acum atât de importantă încât, pentru ţările şi regiunile lingvistice mai modeste din UE, sunt puţin rentabile investiţiile pentru a avea corespondenţi proprii. Marile medii economice şi financiare dau tonul şi se pare că sunt în principal de origine anglo-saxonă, deci în afara zonei euro.
Ele privesc Bruxelles cu cinism, acum că zona euro, după zece ani de succes relativ, prezintă fisuri importante. Culoarea somon a ziarelor cu difuzare mondială precum Financial Times joacă un rol serios pe agenda de la Frankfurt şi de la Bruxelles, care, ele, sunt obligate să reacţioneze în faţa acestor megafoane planetare.
Reflex de apărare împotriva “îndepărtatului Bruxelles”
Răspunsul în capitale şi în mediile locale constă deseori într-un reflex de apărare împotriva “îndepărtatului Bruxelles”. Este suficient să citim Bild. Iar politicienii care trebuie să-şi câştige mandatul pe piaţa electorală locală îşi orientează radarul în acest sens.
Ceea ce putem spera în cel mai bun caz, este să fie vorba de un regim de tranziţie. Dacă această criză permite unei mari părţi a populaţiei să vadă şi să simtă cum puterile care decid în privinţa veniturilor şi a prosperităţii noastre ar trebui să fie încredinţate unui nivel european mai ridicat, aceasta ar putea să fie marea valoare pedagogică a acestei crize. Aici se găsesc instituţiile care au încă şansa de a avea ecou pe pieţele oarbe care “dictează Europei legea lor”. Chiar şi Angela Merkel va trebui să o accepte, sau va naufragia împreună cu ceilalţi.
