Alegeți o limbă
De la prima sa punere la încercare, întreaga politică externă a UE a dat greş. Catherine Ashton, Înaltul Reprezentant european al Afacerilor Externe, nu a ieşit din ascunzătoarea ei decât atunci când a fost sigură că şeful statului Hosni Mubarak demisionase. Anterior, ea fusese ceremonios respinsă de Ministrul egiptean de Externe, o lovitură nu numai pentru ea însăşi, ci pentru întreaga Uniune. Lady Ashton trebuia de fapt să fie chipul Europei şi să-i confere o anume greutate în arena internaţională. Dar ea a dispărut în timpul crizei, iar poziţiile statelor UE erau împărţite: unii, gândindu-se la experienţa din 1989 în Europa de Est, sprijineau mişcarea din Piaţa Tahrir (Piaţa Libertăţii), alţii preferând să aştepte să vadă ce personaj se va impune la sfârşit. Benita Ferrero-Waldner, care o precedase la Comisia Europeană, măcar era capabilă să spună câteva cuvinte repede şi în mai multe limbi.
Dovada neîncrederii pe care o inspiră politica externă comună
Vizita de ieri a lui Ashton, în Tunis, nu este suficientă pentru a şterge tăcerea lamentabilă a diplomaţiei UE, mai ales că ministrul german de Externe, Guido Westerwelle, i-o luase înainte. El era la locul faptelor de sâmbătă. Pentru Germania - şi pentru Franţa - mizele sunt uriaşe: este vorba de relaţiile lor economice şi politice. În fiecare an, Germania plătea ea singură 112 milioane de euro Egiptului, iar Franţa, 475 milioane fostelor ei colonii, Algeria, Maroc şi Tunisia. Nu era un ajutor economic în întregime dezinteresat, deoarece aceşti bani contribuiau de asemenea la stabilizarea regimurilor din regiune. Prin urmare, Berlin şi Paris nu doresc să cedeze terenul executivului de la Bruxelles, deoarece consideră că interesele lor proprii sunt în joc. Încă o dovadă a neîncrederii inspirate de politica externă comunitară.
Între timp, alte probleme se ivesc la orizont pentru UE. Afluxul de refugiaţi care traversează Marea Mediterană venind din Tunisia arată că dorinţa lor de libertate nu se limitează la propria lor ţară, ci că este de asemenea îndreptată spre Europa. Ca şi Spania şi Grecia, Roma se plânge de ani de zile pe bună dreptate că celelalte state UE îi lasă pe italieni să facă faţă singuri acestei probleme. Este mai urgent ca niciodată să se împartă sarcinile în toată Europa. Întrucât până acum, statele din sudul Europei au fost afectate în mod disproporţionat. Este o chestiune de solidaritate europeană.
O problemă care merge mai departe de testul politic
De asemenea, devine important de a şti exact ce propunem acestor state. Politica de vecinătate a UE sau Uniunea Mediteranei au fost până acum concepute ca un placebo, în locul unei adevărate integrări - ştiind pertinent că aceste ţări nu îndeplinesc criteriile cruciale pentru intrarea în UE. Dar dacă Maghrebul şi Orientul Mijlociu se democratizează, atunci statele UE vor trebui să ia în considerare cererile lor de integrare.
Este clar că aceste ţări se află în imediata vecinătate a Europei. Argumentul cum că statutul de membru poate fi folosit pentru a stimula dezvoltarea democratică va fi inevitabil evocat, ca şi în cazul Turciei. UE nu este pregătită să răspundă la aceste întrebări. Injectarea celor 17 milioane de euro în Tunisia va fi insuficientă pentru a întrerupe fluxul de refugiaţi.
UE trebuie să ia în considerare perspectivele oferite de aceste ţări, în special pentru tineri. Soluţia problemei refugiaţilor este mai mult decât un test diplomatic. Altfel, UE va fi parţial responsabilă pentru un dezastru umanitar.
Văzut din Italia
O politică europeană comună, repede!
"Lampedusa se apropie de colaps", se îngrijorează La Stampa, "după sosirea mai multor mii de tunisieni în ultimele zile". "În centrul de detenţie, închis de doi ani, saltelele sunt stivuite pretutindeni. Noaptea aceasta, 1 200 de persoane au dormit într-o clădire proiectată pentru 850". Cotidianul regretă faptul că Europa "a lăsat baltă Italia". "Procesul decizional european este lent. Iar ceea ce noi numim politică europeană comună nu este de fapt decât o listă de principii generale din care statele membre trebuie să se inspire: nu există o adevărată politică europeană de imigraţie. Fiecare ţară europeană continuă să decidă câţi imigranţi lasă să intre, cum şi când le acordă naţionalitatea şi cum controlează fluxurile neregulate", observă ziarul. În acest context, a face apel la Europa şi Frontex nu este util, consideră La Stampa. "Mai bine am cere Germaniei şi Franţei (şi în acest caz şi Spaniei şi Marii Britanii) să stabilească o abordare comună pentru a stabiliza regiunea, care ar include şi controlul fluxurilor migratorii. Deoarece, aşa cum s-a întâmplat deja în crizele precedente, valul venit din Tunisia va afecta şi celelalte ţări din UE".
