Alegeți o limbă
Cu câteva săptămâni în urmă am avut ocazia de a participa la simpozionul naţional de jurnalism de la Cluj. Tema anului: obiectivitatea (sau lipsa ei) în presa românească. Am prezentat o lucrare cu tema "Obiectivitatea, o dictatură a bunului gust (cu consecinţe asupra imaginii României în străinătate)". Şi am fost, surprinzător, în opoziţie cu alte lucrări prezentate, care susţineau, bizar, că lipsa de obiectivitate a presei româneşti este, de fapt, o calitate. Şi un salt înainte. Fragment.
Există o dictatură a pieţei media, care nu iartă şi care sancţionează. Jurnalistul nu are nimic mai sfânt şi mai important de apărat decât propria sa reputaţie. Ea este cea care îi deschide porţile, care i le şi închide. O să recurg la două exemple, pentru a ilustra aceste afirmaţii.
Am întreprins, în 2009, două călătorii de presă, clasice, organizate, primul, de European Jurnalism Center, din Bruxelles, respectiv de Ministerul de Afaceri Externe al României (MAE). Şcoala din Bruxelles a reunit jurnalişti veniţi din toată Europa, inclusiv din România, pentru o excursie didactică în Transnistria. Am asistat, deşi toţi jurnalişti cu experienţă, cuminţi, la toate demersurile făcute de organizatori şi la toate întâlnirile programate: la Tiraspol, cu reprezentanţii puterii, dar şi cu opoziţia, cu localnici românofoni, dar şi rusofoni. Cu politicieni, dar şi cu membri ai societăţii civile. Întoarsă la Paris, am scris mai multe reportaje, pentru diverse publicaţii.
MAE a organizat un voiaj de presă cu ziarişti din Franţa, cu ocazia campaniei alegerilor prezidenţiale. Ghidul nostru, pe atunci funcţionar în minister, astăzi actor al societăţii civile, şi jurnalistă pentru Foreign Policy România şi Dilema veche, Oana Marinescu, ne-a dat o sugestie:"M-am gândit să vă prezint atât preşedintele în exerciţiu, cât şi contra-candidaţii. Vă propun să vă puneţi de acord şi să le puneţi aceleaşi întrebări". Ni s-a părut ciudat, la prima vedere, dar am făcut-o. Rezultatul a fost uimitor: la finalul întâlnirilor, imaginea noastră era cristalizatǎ. Cu toţii, deşi extrem de diferiţi ca ziarişti şi provenind din redacţii diferite – Le Monde, Le Figaro, La Croix, Presseurop –, aveam aceeaşi opinie.
Anii au trecut şi, în decembrie 2012, decid să mă întorc în Transnistria, la alegerile prezidenţiale. Trimit cererea de acreditate, către Duma lor şi către Ministerul Informaţiei. Primesc răspunsuri afirmative, după ce trimit dovada apartenenţei la redacţia Presseurop şi Courrier International. La Tiraspol, în ziua alegerilor, atmosferă tensionată: deja, aflăm, eu şi colega cu care am plecat, că suntem, împreună cu Euronews, singurele publicaţii străine acceptate în ţară, şi că ziare ca The Guardian, Le Monde sau New York Times, Der Spiegel au fost respinse. Şi aflu, ulterior, şi răspunsul, în urma unei discuţii cu, pe atunci, candidul Evgheni Şevciuk."Bineînţeles că ne amintim de dvs., răspunde Nina Ştanski, pe atunci purtătoarea de cuvânt a aşa-zisului preşedinte transnistrean, astăzi ministru de Externe. Sunteţi singura din grup care a relatat obiectiv ce a văzut în Transnistria...".
Sigur, exemplul meu ar putea fi respins printr-un argument de genul: Transnistria nu există, este un stat nerecunoscut, opinia lor nu contează. Nu cred că este aşa. Obiectivitatea, ca principiu, ca dictat pe care îl aplic şi mi-l aplic zilnic, cu riscul de a părea pedantă – nu se spune aşa, titlul este vulgar, nu toţi românii sunt romi, trebuie respectate cele cinci întrebări etc. – a avut câştig de cauză şi a deschis uşi, forţând stima, chiar şi într-o ţară cu un conflict îngheţat, nerecunoscută de nimeni, cum este Transnistria.
Al doilea exemplu vine din Le Monde. În 16 octombrie, cotidianul francez, declarat de centru-stânga, publica un articol din care aflam că ziarul Libération, alt cotidian important de stânga, trebuie să găsească aproape 2 milioane de euro, pentru sfârşitul anului, pentru a evita un faliment. De vină ar fi retragerea unor patroni care-şi făceau publicitate în paginile ziarului, gen Bernard Arnault, proprietar al LVMH (Moët Hennessy - Louis Vuitton, lider mondial al luxului, care deţine între altele mărcile Dior şi Guerlain), cel care a renunţat să mai facă publicitatea promisă în acest ziar, pentru suma de 150 000 de euro. Din solidaritate, alţi mari patroni din domeniul luxului şi-au retras publicităţile. O pierdere estimată de cotidian la cel puţin 700 000 de euro. Toate consecinţe ale unei coperţi nefericite: la aflarea veştii cǎ Bernard Arnault a solicitat naţionalitatea belgianǎ, Libération a titrat : "Casse-toi pauvre con!" (Tai-o de aici, idiotule!). Povestea are şi un tâlc: expresia îi aparţine fostului preşedinte Nicolas Sarkozy, iar Libération, de stânga, susţine noul sistem de impozitare al preşedintelui François Hollande, de taxare a averilor care depăşesc un milion de euro cu 75 %. Motiv subliminal, considera cotidianul, al plecării bogatului francez. Morala stă într-o mică frază interogativă, retorică, la sfârşitul articolului, pronunţată de un jurnalist de la Libération: "Dacă am fi făcut un articol bine informat, împotriva lui Arnault, n-aş fi avut nimic de zis, dar să tratezi un patron de tâmpit, este oare jurnalism?"
În fine, mai rămâne o întrebare, care poate că este pertinentă pentru o parte din presa românească, subit partizană şi insultantă: cum mai poate rămâne obiectiv un jurnalist care a devenit, prin forţa lucrurilor, militant? Ca parte a societăţii civile, el este indignat, cu mai mult sau mai puţină dreptate, în faţa unor nedreptăţi sau a unei stări de lucruri care nu mai iese din tranziţie, din stadiul de "temporar". Cum mai poate fi obiectiv un jurnalist care, asemeni lui Albert Camus, nu numai un celebru scriitor şi filosof, ci si unul dintre cei mai celebri jurnalişti militanţi din lume, până la urmă, se simte direct implicat în tot ceea ce se întâmplă? ("Povestea asta ne priveşte pe toţi" Albert Camus, Ciuma, editura RAO, 2008) Adevărul este că, din acest punct de vedere, obiectivitatea devine transparenţă, subiectivitate dezinteresată dacă doriţi, dar în niciun caz nu trebuie abandonată.
Obiectivitatea nu este doar o dictatură a bunului gust, ci, mai ales, ultima apărare a unui jurnalist: în faţa cititorilor săi, a responsabililor săi, a justiţiei, a lumii. Obiectivitatea va face mereu diferenţa. Şi, în cazul României, chiar ar putea genera o presă europeană, o ieşire din statutul de presă naţională şi naţionalistă, propriu atâtor ţări din Estul Europei. Directorul adjunct al cotidianului El Pais, Xavier Vidal-Foch, îşi exprimase deja nemulţumirea în 2011, la Tribunele Presei de la Arcachon: "Presa din statele europene are o problemă de imagine şi de atitudine. Este teribil să descoperi, atunci când doreşti să preiei un citat, un text poate, să-l traduci, că jurnaliştii naţionali scriu ca şi cum ar scrie doar pentru ţara lor. Când o să se priceapă odată că presa nu mai este naţională, ci europeană? Că trebuie să scrii ca şi cum ai realiza că scrii pentru un public european, pentru un cititor european, care poate e la Bucureşti, cert, dar e şi în Madrid, în Paris sau Berlin...".
• Fragment dintr-o lucrare în curs de apariţie, tipărită în urma simpozionului naţional de jurnalism din Cluj (octombrie 2012).
* Imagine de pe caricaturaSAI.ro, semnată de Şuţă Aurelian Iulius
