Alegeți o limbă
Cel mai recent disc al solistei britanice punk P.J. Harvey, lăudat de critici, este "[*Let England Shake*](http://www.pjharvey.net/)" ("*Să se mişte Marea Britanie*"). Cea mai recentă carte a "*celui mai periculos filosof contemporan*" – slovenul [Slavoj Žižek](http://www.presseurop.eu/ro/content/author/490561-slavoj-zizek) – se numeşte "*Living in the End Times*" ("*Trăind în vremurile de pe urmă*", nu a fost încă tradusă în limba română).
Suntem într-o perioadă în care nu doar lumea financiară se clatină, ci şi structurile politice naţionale şi chiar cele supranaţionale precum Uniunea Europeană sau Fondul Monetar Internaţional. Marile certitudini sunt puse sub semnul întrebării; pentru a ne face o imagine aproape completă trebuie să adăugăm şi revoltele din lumea arabă. Cel mai ciudat este cât de mult pot fi lipsiţi de idei experţii şi elitele societăţii.
#### Lumea se clatină din temelii
Este evident că luptăm cu un demon al cărui nume nu îl cunoaştem şi nu ştim cum să îl oprim. Pe scurt, lumea se clatină şi nu există semne că s-ar stabiliza curând. Aşa cum s-a întâmplat cu criza financiară, niciunul dintre experţi nu a anticipat revoluţiile arabe şi chiar şi acum vedem articole academice penibile ce reiau aceeaşi temă: cum am putut fi atât de orbi?
Tot ceea ce cunoaştem este că nu se ştie când se va termina totul. Se pare că lumea nu se prăbuşeşte (aşa cum eram convinşi că se va întâmpla în mai), ci sistemul pe care îl ştim cu toţii se prăbuşeşte.
Deşi ştim de la Tomáš Halík – preot catolic ceh, intelectual şi sociolog – că ceea ce nu se clatină nu este solid, rămâne întrebarea: cât de puternice sunt rădăcinile noastre? Cât de stabil este sistemul nostru şi la ce şocuri poate rezista înainte de a se prăbuşi? Şocurile mici sunt destul de normale şi chiar fac parte din viaţa oricărui sistem. Dar puţini ar cataloga minore aceste şocuri. Undele de şoc sau chiar imploziile pot fi observate clar în filosofie şi în ştiinţele sociale.
În opinia mea, filosofia şi-a alcătuit propria structură de analiză postmodernă hipertârzie care pare să se fi sabotat singură astfel că filosofii sunt atât de departe de viaţa reală şi atât de închişi într-un model care de obicei nu are nimic constructiv de spus despre evenimentele actuale. Când apar întrebările cu adevărat importante? Atunci când aceste domenii vaste de studiu îi lasă pe politicieni într-o stare de confuzie?
#### Datoria Greciei este de fapt a noastră, a tuturor
Se pune întrebarea cum să denumim actualul sistem. Conceptul de datorie naţională se prăbuşeşte pentru că deja ştim de mult timp că datoria Greciei nu a fost doar a Greciei. Când unda de şoc a crizei a atins Europa, datoria Greciei a devenit şi a germanilor, francezilor, a noastră a tuturor. Chiar şi împrumuturile acordate de instituţiile de credit statelor suverane (?) sunt garantate acum de alte ţări.
Trăim cu un concept al falimentului care este el însuşi falimentar, adică, practic, starea de faliment nu mai este recunoscută, pentru că recunoaşterea unei astfel de situaţii ar avea efecte devastatoare asupra noastră a tuturor. Ceea ce erau mai demult entităţi separate (precum Europe şi China) acum sunt legate una de cealaltă, iar această unitate este aproape indisolubilă. Ţările aflate la distanţe mari au devenit acum vecine în contextul globalizării, fenomen care are avantaje recunoscute, dar şi disfuncţii - pentru că ne scufundăm împreună. Acest lucru nu s-a mai întâmplat niciodată în istorie. Ideea este că sistemul nostru de responsabilitate reciprocă trebuie schimbat. Cum? Aceasta este miza acum.
Fie Europa va fi unită şi luptă împreună – cu state sau fără state, cu datorii sau fără datorii - , fie lumea se deconectează şi face un pas înapoi din era globalizării. Situaţia în care un stat are datorii dar nu îşi asumă responsabilitatea este inacceptabilă. Până acum am avut norocul că economiile falimentare au fost doar cele mici. Dar acest lucru probabil se va schimba în viitor. Pentru această eventualitate ar fi inteligent să avem un plan federal de salvare B sau C despre care mă tem că politicienii noştri nu au nicio idee. Când va veni acest moment, şi nu cred că mai este mult timp, aş fi curios să văd frustrarea acută.
