Știri Umorul în Europa (2/10)

Autoderiziunea italiană, un sport naţional

De la Commedia dell'arte la caricaturistul Altan, Italia a practicat mereu ironia tăioasă. În acest nou episod din seria sa asupra umorului, Le Monde aminteşte că arhetipurile societăţii italiene au un frumos viitor în faţa lor.

Publicat pe 21 august 2012 la 14:26
Paolo Villaggio îl incarnează pe Ugo Fantozzi în "Fantozzi contro tutti" de Neri Parenti şi Paolo Villaggio (1980).

Desenatorul Francesco Tullio Altan conturează în fiecare număr din săptămânalul L'Espresso personaje pântecoase cu nasuri mari. În expoziţia care îi este dedicată (din 30 iunie în 7 octombrie), la Muzeul satirei şi caricaturii, la Forte dei Marmi (Toscana), se pot vedea doi tipi în maieuri stând pe şezuturi. Primul spune: "Italienii sunt prea individualişti". Al doilea răspunde: "Ce dracu'-mi pasă, îi priveşte". Altan a ilustrat astfel două caracteristici ale umorului italian: exprimarea defectelor lor şi capacitatea de a le lua în derâdere.

Italienii râd de ei-înşişi, cu ferocitate sau ironie, mereu cu un fel de indulgenţă. Din nord în sud, ei sunt pentru ei-înşişi o sursă inepuizabilă de râs ţeapăn. Defectele lor reale sau presupuse (dezunire, dezorganizare, lipsa de simţ al interesului general, tendinţa la înşelătorii etc.) sunt, atunci când nu îi mâhneşte, o ocazie de a se urca pe scenă.

Practic necunoscut în alte state, personajul Ugo Fantozzi - interpretat pe marele ecran de Paolo Villaggio - joacă rolul unui impiegat de birou încurcat în tot felul de peripeţii şi este un bun exemplu al acestei exaltări a defectelor (lene, descurcăreală, etc). "Când râdem de Fantozzi, explică Giovannantonio Forabosco, care conduce Centrul de Cercetare asupra umorului din Ravenna (Emilia-Romagna), râdem de noi-înşine".

Sarcasm permanent

Ţara celor o mie de turle, Italia este de asemenea tărâmul zeflemelei între nord şi sud şi vice-versa. Astfel, filmul Bienvenue chez les Ch'tis a avut două adaptări care au cunoscut un succes egal: Bine aţi venit în Sud şi Bine aţi venit în Nord. Dar această ironie "etnică" poate funcţiona de asemenea în perimetre mult mai restrânse. În Bergamo, se înţeapă cu plăcere locuitorii din Brescia (depărtată de 40 km), sau în Florenţa cei din Siena, două oraşe toscane care au fost timp de secole învrăjbite de istorie şi de bătălii.

Deja în secolul al XIX-lea, poetul Giacomo Leopardi (1798-1837) îşi punea întrebări despre specificitatea râsului italian în al său “Discours sur l’état présent des mœurs des Italiens” ("Discurs asupra stării actuale a moravurilor în Italia”, nu a fost tradus în limba română). "Italienii râd de viaţă mai mult decât orice alt popor, şi cu mai mult adevăr, de convingere intimă, de dispreţ şi de răceală (...), fiindcă viaţa are mai puţină valoare în ochii decât în ochii altora", a explicat acesta, văzând în această aptitudine de a râde unii de ceilalţi semnul unei "disperări conştiente", al unui sarcasm permanent, care conduce la degradarea relaţiilor personale şi sociale.

Comedia "italiană", care a fost deliciul cinefililor din anii 1970, a ilustrat perfect această satiră scrâşnitoare până la sânge. Aceste arhetipuri sunt derivate din Commedia dell'arte (valetul hoţ, carabinierul prost, jupânul zgârcit), care, la rândul lor, erau urmaşele personajelor din teatrul latin. Pe scurt, de mai mult de două mii de ani italienii râd cu ferocitate unii de ceilalţi. Şi situaţia nu riscă să se schimbe.

Citiți primul episod: Satira germană, o tradiţie bine organizată

Categorii

Are you a news organisation, a business, an association or a foundation? Check out our bespoke editorial and translation services.

Susţineţi jurnalismul european independent

Democraţia europeană are nevoie de publicaţii independente. Voxeurop are nevoie de dumneavoastră. Alăturaţi-vă comunităţii noastre!

Pe același subiect