Alegeți o limbă
Până la urmă, "primăvara arabă" nu pare să fie bună pentru liderii europeni. După ce au trecut pe lângă "revoluţia de iasomie" şi după ce au sărit în ultimul moment pe revolta anti-Mubarak, ei au avut ocazia să se răscumpere cu revolta care a început la mijlocul lunii februarie în Libia.
Şi totuşi, au reuşit să prăpădească şi această nouă ocazie de a se impune ca actor cu greutate pe scena mondială şi de a influenţa cursul evenimentelor. Şi iarăşi pentru aceleaşi motive : amatorism, diviziuni, tergiversări, lipsă de viziune pe termen lung.
Amatorism, pentru că s-au bazat pe caracterul inevitabil al efectului de domino: după Ben Ali din Tunisia şi Mubarak în Egipt, Gaddafi din Libia nu putea decât cădea, îşi spuneau ei. Ceea ce însemna a cunoaşte prost Jamahiriya şi sistemul de putere stabilit în mai mult de patruzeci de ani de liderul său. Diviziuni şi tergiversări deoarece, după o aşteptare de trei săptămâni de la izbucnirea revoltei din estul Libiei pentru a discuta serios acţiunile Uniunii, nu au reuşit, cu ocazia Consiliului European "de urgenţă" din 11 martie, să depăşească stadiul de promisiune de a examina "toate opţiunile necesare" "pentru a proteja populaţia civilă". De asemenea, s-a stabilit să se convoace un summit tripartit cu Liga Arabă şi Uniunea Africană "cât mai curând posibil" pentru a "răspunde la această criză". Ei îi cer lui Gaddafi să "plece imediat de la putere" şi nu-i mai consideră regimul ca "un interlocutor pentru UE". Pe scurt, nimic care să îndemne un dictator hăituit să-şi descleşteze strânsoarea asupra ţării.
Între timp, pe teren, raportul de forţe pare să tindă în avantajul lui Gaddafi, şi aici poziţia europenilor devine delicată şi lipsa lor de viziune pe termen lung îngrijorătoare. Renunţând mai întâi de a oferi o ieşire de pe scenă "onorabilă" dictatorului libian în momentul când era în necaz, apoi respingând propunerea franco-britanicăde a stabili o zonă de interdicţie de zbor - pe scurt, să intervină militar împotriva lui Gaddafi - pe motiv că, de fapt, condiţiile (atacuri fără discriminare împotriva civililor, o rezoluţie a Consiliului de Securitate al ONU şi sprijinul ţărilor arabe) nu sunt îndeplinite, şi refuzând de a ajuta în alte modalităţi Consiliul provizoriu naţional (CNT), europenii au luat riscul de a-l vedea câştigând pe colonel. Şi de a vedea instaurarea la uşa lor a ceea ce Serge Michel vedea în Le Temps drept "o Coree de Nord prosperă în mijlocul Mediteranei". Dar ei aparent nu au prevăzut niciun "plan B" în cazul în care colonelul va rămâne stăpânul Libiei. Bună treabă.
