Alegeți o limbă
Aproximativ 8,9% din populaţia activă a Olandei, circa 675 000 de persoane în floarea vârstei, sunt în prezent fără ocupaţie. Iar Olanda nu reprezintă o excepţie: în întreaga Europă Occidentală, există aproximativ opt milioane de tineri care nu doar că nu au ocupaţie, ci nici nu mai participă la cursuri de formare educaţională sau profesională. Acum doar câteva luni, The Economist calcula că, de la începerea crizei, în 2007, rata şomajului în rândul tinerilor din Occident a crescut cu aproximativ 30%, afectând în total 26 de milioane de oameni.
Este logic să presupunem că această situaţie va avea consecinţe: acest fapt a fost înţeles de liderii europeni. Cancelarul Germaniei, Angela Merkel, consideră şomajul în rândul tinerilor ca fiind cea mai presantă problemă a Europei, insistând că ne confruntăm cu riscul unei “generaţii pierdute”. În contextul în care principalii lideri lansează din ce în ce mai multe apeluri la acţiuni urgente, lumea începe să înţeleagă gravitatea problemei, astfel că publicul general se întreabă ce gen de iniţiative ar avea rezultate.
Criză a credibilităţii politice
În cadrul unui nou program al Uniunii Europene este prevăzută alocarea, în următorii doi ani, a opt miliarde de euro ţărilor europene afectate cel mai mult – Grecia, Spania, Portugalia. De asemenea, Banca Europeană pentru Investiţii a promis acordarea de asistenţă pentru formarea tinerilor şi finanţarea micilor afaceri etc. Dar, oare, aceste măsuri vor fi utile? Să sperăm că da.
Situaţia este complicată, în contextul în care criza cu care ne confruntăm nu are doar un caracter pur economic. Atât Europa Occidentală, cât şi Statele Unite se confruntă şi cu o criză de credibilitate politică. [[În momentul de faţă, niciun partid sau lider politic nu a reuşit să mobilizeze imaginaţia maselor]]. În întreaga lume occidentală, elitele politice sunt afectate de câţiva ani de un sentiment al eşecului. Războaiele de intervenţie au eşuat, iar popoarele s-au confruntat cu degradarea treptată a situaţiei economice. Sentimentul general în rândul cetăţenilor a devenit unul de nemulţumire şi nerăbdare, iar această stare se accentuează pe zi ce trece. Cea mai recentă dovadă o reprezintă imaginile filmate la Detroit, oraş care nu demult era centrul global al industriei auto, iar acum zace în ruine, transformându-se într-un centru al infracţionalităţii.
[[Actuala criză reprezintă din toate punctele de vedere o situaţie total diferită de trecutul prosper şi optimist]]. Şi aici apare problema reacţiei generaţiilor viitoare. Avem experienţa conflictelor dintre generaţii, dintre care cel mai cunoscut şi şocant a condus la ascensiunea celui de-al Treilea Reich, apărut pentru contracararea crizei economice grave din anii 1930, dar stimulat şi de dorinţa de răzbunare de după înfrângerea din Primul Război Mondial, pe fondul poziţiei slabe a Republicii Weimar şi datorită talentului oratoric al lui Adolf Hitler.
În mod clar, nu am intenţia de a avertiza în legătură cu apariţia unui “nou Hitler”. Nu există un astfel de personaj. Eu vreau doar să notez că discursul lui Hitler a fost acceptat cu succes de poporul german în anii 1930, după cum explică Sebastian Haffner în eseul Anmerkungen zu Hitler (Opinii despre Hitler, nu a fost publicat în limba română. Dincolo de înarmarea Germaniei şi de politica externă, Hitler a dat un nou elan industriei germane şi a combătut eficient şomajul. Iar politicile lui s-au dovedit atât de eficiente în mare parte datorită clivajului substanţial dintre generaţii.
Clivajul dintre generaţii
În Olanda, ne-am confruntat relativ recent cu acest fenomen. Un fenomen care mi-a marcat viaţa, dat fiind că în adolescenţă am asistat la Al Doilea Război Mondial şi la foametea olandeză din anul 1944. Anii care au urmat eliberării Olandei nu au adus succese politice, în schimb au adus războiul cu Indonezia, în care aproximativ 150 000 de militari au fost trimişi la celălalt capăt al lumii, doar pentru a fi învinşi. Guvernul din acea perioadă s-a gândit că situaţia se va desfăşura normal pe plan intern. Dar s-a înşelat. Prima dovadă a unui clivaj între generaţii a fost romanul Ik heb altijd gelijk (Am mereu dreptate (1951), nu a fost publicat în limba română), de W.F.Hermans, o lectură obligatorie pentru toţi cei dornici să afle posibilele efecte ale acestui tip de conflict. Ulterior, literatura olandeză a fost marcată şi de grupul “Vijftigers”, de [mişcarea contestatară anarhistă] Provo şi de Squat (mișcare socială care constă în ocuparea unor clădiri nelocuite sau a unor terenuri virane).
Clivajul dintre generaţii nu poate fi gestionat cu uşurinţă. Prin trecerea timpului, a devenit clar că Olanda interbelică aparţinea trecutului. Ulterior, am avut câteva generaţii care au crescut cu disciplina Războiului Rece. Apoi, din anul 1989, a început, treptat, o nouă eră. Întrebarea este: cei care aveau aproximativ zece ani în 1990 şi au trăit prosperitatea acelui deceniu şi declinul grav al perioadei care a urmat, cum vor reacţiona ei la aparenta lipsă de soluţie pentru actuala criză? Care va fi efectul mediilor de socializare asupra acestei generaţii pierdute? Oare se configurează o nouă rezistenţă care abia aşteaptă să ia foc? Şi cum se va manifesta? [[Oare aceasta ar putea fi o idee bună pentru scenariul unui film profetic sau chiar pentru un documentar socio-politic?]]
Mă gândesc uneori că, în prezent, suferim cel mai mult de lipsă de imaginaţie; şi nici măcar nu ne dăm seama.
