Alegeți o limbă
O dată pe lună, aproximativ cincizeci de tineri se adună într-un bar la modă, aflat în centrul Istanbulului. Se schimbă veşti, cărţi de vizită sau oferte de locuri de muncă. Însă în germană. "Germana este limba mea maternă", insistă Emine Sahin, o directoare de proiecte imobiliare în vârstă de 37 de ani, care organizează aceste întâlniri lunare pentru germano-turcii care, asemeni ei, au ales să se instaleze pe marginile strâmtorii Bosfor.
"Această tendinţă de întoarcere a turcilor din Germania spre ţara lor de origine nu poate decât să se accentueze. Odată cu criza din Europa, nu mai sunt la fel de multe oportunităţi profesionale pentru tinerii absolvenţi care au un profil internaţional", consideră tânăra femeie cu ochi mari de culoare deschisă. Turcia, dimpotrivă, cu procentele sale de creştere economică în stil chinezesc, societatea sa dinamică, "oferă mai multe perspective", continuă Emine, născută la Ankara, dar care a crescut în Germania, unde părinţii săi emigraseră şi care se defineşte ea-însăşi ca "un model de integrare".
Copiii imigranţi anatolieni fac drumul invers
La cincizeci de ani de la călătoria efectuată de primii "muncitori invitaţi", Gastarbeiter, în 1961, fluxul migrator între Turcia şi Germania s-a inversat. Mai mult de trei milioane de turci locuiesc în Germania. Dar în 2009, întoarcerile spre Istanbul, mai mult de 40 000, au fost mai numeroase decât plecările din Istanbul, aproape 30 000. Copiii sau nepoţii de imigranţi anatolieni fac drumul invers. Un fenomen care merge împotriva fantasmelor invaziei muncitorilor turci în caz de adeziune a ţării la Uniunea Europeană.
O treime din studenţii bi-naţionali din Germania se gândesc astăzi la o carieră în Turcia, potrivit unui studiu efectuat de institutul german Futureorg. Întreprinderile de dincolo de Rhin au găsit soluţia pentru a exploata acest potenţial. Filiala turcă a Mercedes-Benz rezervă astfel 30 % din locurile sale de muncă germano-turcilor.
Instituţiile guvernamentale se deschid şi ele "euro-turcilor", avantajaţi de această dublă cultură. "Turcia se dezvoltă foarte repede şi are nevoie de oameni ca noi", constată Ilker Astarci, născut şi educat în Belgia, dar care lucrează, nu demult, ca şi consilier pe lângă primul ministru Recep Tayyip Erdogan. "Există mai multe oportunităţi decât în Europa iar pentru mine era important să vin să dau o mână de ajutor ţării mele de origine, Turcia".
Un mod de evadare de sub presiunea familială
Chemarea Bosforului seduce toţi europenii de origine turcă, ei sosind în număr mare din Belgia, Olanda, Austria sau Franţa. "Primesc din ce în ce mai multe CV-uri din partea tinerilor franco-turci. Mai ales din partea fetelor", notează Hatice Luis, care dirijează filiala unei societăţi de logistică stabilită în regiunea pariziană.
Pentru anumiţi turci, Istanbul este o portiţă de scăpare care permite evadarea de sub presiunea familială. A treia dintr-o linie de şase fete, Hatice, 32 de ani, a crescut la Clichy-sous-Bois (Seine-Saint-Denis). "Locuiam într-un F3 la etajul 10. Camera copiilor servea şi drept atelier de croitorie pentru părinţi", povesteşte aceasta.
"Tatăl meu vine de la ţară, dintr-un mic sat, şi nu dorea ca fetele lui să studieze, dar am fost salvată de profesorii mei de liceu, al căror angajament a fost admirabil". În 2001 ea soseşte în cele din urmă la Istanbul, "singura destinaţie căreia părinţii nu i se pot opune", subliniază o altă "repatriată".
Căutarea identităţii
Turcii din Europa, cei din a doua sau a treia generaţie, visează adeseori o întoarcere la rădăcinile familiale. "Mi-am dorit întotdeauna să trăiesc la Istanbul", confirmă Pinar Kilic, venită din Frankfurt şi angajată, în 2006, de filiala turcă a Google. "Mă simt turcă, chiar dacă am locuit douăzeci şi cinci de ani în Germania. Acasă vorbeam şi mâncam turceşte."
Emigraţia spre Turcia are şi ea partea sa de căutare a identităţii. Hatice, care a fost mult timp "frustrată de a nu fi considerată ca fiind turcă în Turcia, nici ca franţuzoaică în Franţa", a găsit un compromis la Istanbul, "un oraş european cu un aspect oriental, asemeni nouă", afirmă ea. "Dar sunt indubitabil franţuzoaică, chiar dacă de abia am obţinut naţionalitatea. Îmi dau seama de acest lucru de când sunt în Turcia", precizează ea. Aceeaşi constatare pentru Emine, care se defineşte ca fiind "germană cu rădăcini turceşti". "La 14 ani, nu mai ştiam sigur cărei culturi îi aparţin", surâde ea.
Pentru Ali Koc, sosit în 2004 dintr-o comună din munţii Vosges, obiectivul era vorbirea mai corectă a limbii şi descoperirea patriei părinţilor săi. "Asemeni multora, nu cunoşteam decât satul din Anatolia unde petreceam două luni din vacanţele de vară", explică el. "În felul meu de a gândi mă simt mai degrabă francez, dar din punct de vedere cultural, mă simt mai mult turc. Dar sunt ataşat modelului în care am crescut: mixitatea socială, accesul la bursele şcolare - având în vedere că tata câştigă salariul minim pe economie în Franţa. Aici, aşa ceva este imposibil."
Un decalaj cultural perpetuat
Această migraţie Europa-Turcia se intensifică în rândurile tinerilor celor mai calificaţi şi care au sub 35 de ani, care găsesc soluţii mai bune decât în Europa. Discriminările întâlnite în societăţile europene şi dezbaterile asupra integrării i-au descurajat uneori.
"Dar nu cred că principalul motiv al întoarcerii lor în Turcia ar fi o experienţă negativă sau o lipsă de integrare", consideră profesorul universitar american Susan Rottman, care studiază acest fenomen. Pentru aceşti copii ai unor familii anatoliene emigrate, descoperirea capitalei Istanbul este "un adevărat şoc", confirmă Ali Koc. Decalajul cultural este prezent inclusiv la sosirea în Turcia.
