Alegeți o limbă
Conferinţa anuală organizată de ONU înaintea Crăciunului a debutat din nou, anul acesta la Durban. Europa nu pare să fi învăţat mare lucru după summitul desfăşurat la Copenhaga în decembrie 2009, care a eşuat în principal din cauza idealismului european.
Ţările în curs de dezvoltare au urmat în totalitate raţionamentul european. Au respins asumarea propriilor responsabilităţi, au cerut, pe fondul schimbărilor climatice, compensaţii din partea ţărilor industrializate (bineînţeles fără fixarea unor condiţii privind acordarea sumelor atribuite); de asemenea, au solicitat reducerea drastică a emisiilor de gaze cu efect de seră în ţările industralizate.
Ţările exportatoare de petrol au asumat rolul de victime, cerând şi ele compensaţii din cauza scăderii exporturilor. În timp ce poluarea nu face decât să crească în ţările aflate în curs de dezvoltare, mari poluatori precum Rusia, Statele Unite şi China se mulţumesc să dea din umeri.
Lumea s-a schimbat: marile state în curs de dezvoltare sunt îndemnate acum să intervină pentru salvarea euro. Această nouă realitate nu a modificat prea mult viziunea europeană asupra schimbărilor climatice.
Principiul Convenţiei pe tema climei din 1992 este că schimbarea climatică ţine de responsabilitatea colectivă a tuturor ţărilor, inclusiv a ţărilor în curs de dezvoltare. Pentru aplicarea măsurilor, trebuie să se ţină cont de circumstanţele specifice şi de posibilităţile unei ţări. Dar s-a pierdut din ce în ce mai mult din vedere această responsabilitate colectivă.
Vom tolera poluarea de către o companie străină?
Cu siguranţă, un astfel de mesaj nu este popular. Pentru că Europa este dependentă de rolul său de donator, iar ţările în curs de dezvoltare profită cu entuziasm de această situaţie. Apare un sentiment de superioritate europeană manifestat prin convingerea că nu este posibil să fie trase la răspundere guvernele statelor aflate în curs de dezvoltare.
În această situaţie, nimeni nu îndrăzneşte să spună încă o dată că o companie europeană acuzată de poluarea mediului în Africa trebuie judecată nu în Africa, ci în Europa. Oare noi am tolera acest lucru în cazul poluării de către o companie străină a Europoort, zona portuară din Rotterdam? Atât timp cât nu vom trata cu seriozitate guvernele statelor aflate în curs de dezvoltare, o politică climatică internaţională este sortită eşecului.
Un concept precum “datorie climatică” poate că este plăcut, dar este lipsit de sens. În decursul istoriei, cele mai multe emisii de dioxid de carbon au avut loc în ţările industrializate, iar acest lucru are legătură cu prosperitatea şi cu nivelul de trai din acele ţări. Aceste ţări sunt invidiate şi, când este posibil, sunt imitate de o mare parte a populaţiei globale.
În Europa, va trebui să renunţăm la acest amestec al sentimentelor de superioritate şi responsabilitate, la sindromul culpabilităţii şi la atitudinea de “bun samaritean”. În mod evident, o abordare mai realistă va întâmpina rezistenţa unor interese, atât în Europa, cât şi la nivel general. Dar o abordare diferită ar oferi cu adevărat şanse.
Soluţia constă în recursul la tehnologie, în emisfera nordică şi în cea sudică. Pentru acest lucru trebuie intensificată cooperarea la nivel internaţional. În acest domeniu trebuie să preia iniţiativa Europa şi, cu siguranţă, inclusiv Olanda.
