Galeria Naţională Maghiară, situată într-o clădire maiestuoasă, parte din Castelul Buda, propune în prezent două expoziţii foarte instructive. Prima, intitulatăEroi, regi şi sfinţi”,reuneşte operele cele mai cunoscute ale picturii romantice maghiare de la sfârşitul secolului al XIX-lea.

A doua [intitulată „Pictori contemporani despre istoria maghiară”] propune un salt în timp de peste 100 de ani. Şi totuşi se potriveşte cu prima, într-o formă de continuitate organică. Cele cincisprezece opere comandate de către comisarul personal al primului ministru sunt un fel de ghid ilustrat al noii constituţii ale Ungariei şi sunt menite a fi o prezentare a picturii romantice naţionale maghiare de la începutul secolului XXI.

Ambele expoziţii au încă ceva în comun. Ele dezvăluie ideea pe care guvernul lui Viktor Orbán o are despre ce înseamnă arta adevărată, şi modul în care încearcă să impună acest nou canon estetic oficial.

Deşi printre aceste lucrări se pot găsi opere de calitate, este clar că alegerea lor nu a fost determinată de talent. Factorul determinant a fost ca Imre Kerényi, comisarul expoziţiei, şi artistul să împărtăşească aceeaşi viziune. Kerényi, care înainte de 1989 era cunoscut pentru regizările sale ale marilor liturghii comuniste, s-a lăudat că a ştiut să ghideze artiştii în timpul procesului creativ, inspirându-le câteva modificări şi adaosuri.

Orban n-a mai fost imortalizat

Picturile reprezintă momentele cheie ale istoriei Ungariei. "Atracţia principală" a expoziţiei este un tablou reprezentându-l pe Sf. Ştefan, fondatorul statului ungar, arătând spre noua constituţie cu o sabie care simbolizează determinarea, "deoarece adoptarea noii Constituţii nu este pentru cei care ezită sau cărora le este frică", explică pictorul.

Se zice că Orbán nu se numără printre eroii din istoria naţiunii [reuniţi pe tablou] doar pentru că soţia primului ministru s-ar fi opus acestui lucru. În mijlocul unei alte picturi stă contele Albert Apponyi, simbol al naţiunii martire, care a condus delegaţia maghiară la negocierile de pace înainte de semnarea Tratatului de la Trianon [4 iunie 1920 la Versailles].

Politicienii străini care au impus dezmembrarea Ungariei sunt reprezentaţi drept călăi simbolici. Simboluri masonice completează imaginea, astfel încât chiar şi vizitatorii cei mai refractari să înţeleagă bine de ce este vorba.

Regentul Horthy [care a condus ţara din 1920 în 1944], simbol al perioadei dintre războaie, este înfăţişat călare pe un cal care nu-şi poate urma drumul său deoarece mâini misterioase ieşite din întuneric îl ţin de frâu.

Este o evocare evidentă a pătimirilor guvernului Orbán, a cărui misiune de a face binele este de asemenea, înfrânată de forţele întunecate din străinătate şi de trădătorii dinăuntru.

Dar opera care a stârnit cea mai puternică indignare, şi care provoacă şi cele mai multe zâmbete, este cea reprezentând revoltele din 2006 [o manifestaţie împotriva guvernului socialist al lui Ferenc Gyurcsány, organizată cu ocazia celei de-a cincizecea aniversări a revoltei din 1956, care a fost violent reprimată].

Plecând de la tema lui Sf. Gheorghe străpungând balaurul cu suliţa, artistul a pictat un poliţist îmbrăcat în negru, călare pe cal, care ucide o femeie întinsă îmbrăcată în alb. Potrivit acestuia, prinţesa simbolizează naţiunea maghiară asuprită de "puterea demoniacă" străină.

O cultură etatică din ce în ce mai vizibilă

Acest tablou este cu siguranţă cea mai perfectă ilustrare a noului canon artistic obligatoriu, care nu este decât un instrument menit să impună singura interpretare oficială corectă a istoriei şi actualităţii politice. Concret, este o rescriere a istoriei şi a realităţii, înlocuite cu o mitologie motivată politic.

Expoziţiile prezentate la Castelul Buda sunt de fapt doar cele mai vizibile manifestări ale fenomenului. Acestea încearcă, prin toate mijloacele, de a impune o nouă – adevărata – cultură maghiară şi mitologie naţională. Constituţia care a intrat în vigoare la începutul acestui an a ridicat Academia Ungară de Artă la acelaşi nivel cu Academia de Ştiinţe a Ungariei. În ciuda unui nume pompos, aceasta nu era până acum decât o asociaţie privată de creatori, de orientare naţionalistă şi fideli de-ai lui Orbán.

O emisiune de televiziune, de exemplu, este în întregime dedicată unei prezentări a ceea ce ungurii au adus lumii şi invenţiilor lor. Într-un alt program, Magyarország, szeretlek! [Ungaria, te iubesc], echipe de sportivi şi celebrităţi se înfruntă şi oferă imagini pozitive ale peisajului maghiar [acest joc, de origine olandeză, este adaptat în mai multe alte ţări europene].

Şi ca să nu fie uitat al doilea pilon al ideologiei de stat, înscris în Constituţie, un joc televizat familial în jurul Bibliei împlineşte propagarea patriotismului. Toate aceste programe sunt împachetate într-un ambalaj kitsch inspirat din canalele de televiziune comerciale, care pare chiar şi mai ridicol, având în vedere eforturile obstinate care sunt făcute pentru a le prezenta drept simboluri ale valorilor tradiţionale.

Cultura de stat este din ce în ce mai absurdă. Acest mod maniac de a-şi face auto-promovare evocă imaginea unui paranoic complexat, care simte în mod constant nevoia de a fi convins de propria sa importanţă şi nu suportă nicio critică. Şi totuşi, aceasta este cultura, adeseori de o calitate mediocră şi întotdeauna de regim, care, prin intermediul instituţiilor culturale de stat şi asociaţiilor amicale patriotice, este exportată în străinătate.