A fost odată o firmă de iaurt de băut. Ca majoritatea întreprinderilor ale căror afaceri merg bine, ea vroia să facă şi mai bine. Deci şi-a întrebat clienţii cum putea, după părerea lor, să-şi îmbunătăţească şi mai mult produsele. Clienţii au răspuns cu sinceritate şi întreprinderea şi-a schimbat reţeta. Însă vânzările nu s-au schimbat. De ce?

Într-o zi, liderii săi au decis să încerce o experienţă inedită. Ei şi-au întrebat clienţii de ce le cumpără produsul. Cu alte cuvinte, care erau, pentru ei, avantajele iaurtului de băut? S-a dovedit că majoritatea oamenilor care cumpărau aceste iaurturi de băut se pregăteau pentru călătorii lungi cu maşina. Şi deci căutau un aliment care să nu facă firimituri şi să ţină mult timp.

Desigur, întreprinderea a înţeles imediat ce trebuia să îmbunătăţească. Nu gustul, ci tot ceea ce contribuia la utilitatea şi confortul consumului de iaurt de băut în maşină. Ceea ce consumatorii doreau mai ales era soluţia la o problemă, şi nu un produs.

Un nou actor pe piaţă

The New Yorker a publicat recent un interviu cu unul dintre cei mai cunoscuţi guru de întreprinderi din lume. Clayton Christensen a studiat motivele pentru care unele mari companii înfloritoare şi dominante în sectorul lor ajung să piardă pieţe întregi în favoarea unui nou concurent. Clayton Christensen a demonstrat că aceste produse noi care le înlocuiesc pe cele ale giganţilor sectorului nu sunt mai bune, ci din contră aproape întotdeauna de calitate inferioară. Cum este posibil aşa ceva?

Deşi politica este o lume diferită, se produce aici acelaşi fenomen. Cu zece ani în urmă, Europa era aproape în întregime dominată de guverne social-democrate. Printre care cele ale lui Tony, Gerhard şi Göran [Blair în Marea Britanie, Schröder în Germania şi Persson în Suedia]. Apoi, a avut loc un eveniment. Un nou actor a intrat pe piaţă.

Săptămâna trecută, partidul conservator norvegian Høyre a schimbat adresa site-ului său web în "Partidul Muncii". Un nume prea apropiat de "Partidul Muncitorilor" al social-democraţilor norvegieni. Erna Solberg, liderul partidului, a început să repete că, pentru ea, oamenii treceau "înaintea miliardelor", în timp ce steaua în ascensiune a partidului, Torbjørn Røe Isaksen, afirma că Høyre nu mai vroia să deregleze piaţa muncii şi că mişcarea sa nu avea nimic împotriva sindicatelor.

Partidul doreşte astfel să lupte împotriva imaginii care îi este asociată, de club de interese, fără inimă şi de partea bogaţilor. Desigur, această strategie este direct inspirată de primul ministru suedez, Fredrik Reinfeldt. Aşa vasăzică, vreţi să semănaţi cu Suedia?, întreabă social-democraţii norvegieni, care amintesc că, după şase ani sub conducerea noului partid conservator al lui Fredrik Reinfeldt, Suedia afişează o rată a şomajului de 8%.

Şi totuşi, Fredrik Reinfeldt şi noua sa Alianţă de centru-dreapta au un succes incontestabil la export. De la David Cameron, în Marea Britanie, la Angela Merkel, în Germania, acum destinele Europei sunt prezidate de o dreaptă "soft" şi modernizată. David Cameron vorbeşte despre conservatorism progresist. Termenul pare la fel de contradictoriu ca "rachetă de menţinere a păcii" sau "curăţătorie chimică ecologică", dar David Cameron este cel aflat la putere. Şi ar putea fi luat drept fratele ascuns al lui Fredrik Reinfeldt, format ca şi el la marile şcoli private.

Copia, preferată originalului

În acelaşi timp, cea mai puternică femeie din Europa, Angela Merkel, stă pe o podişcă deasupra unui puhoi de pragmatism şi de poziţii centriste insipide. Social-democraţii germani strâmbă deja din nas: dacă Angela Merkel face compromisuri cu socialistul François Hollande, cum vor putea ei vota împotriva acestei propuneri? De altfel, pactul de creştere era ideea lor.

Nu, nu este uşor de a da replica noii drepte "soft". Aceasta maimuţăreşte politica celorlalţi, le fură sloganurile şi guvernează la fel de prost, dacă nu şi mai prost. Şi totuşi câştigă alegerile. De ce votăm pentru o copie când putem avea originalul? O întrebare retorică pe care o pun social-democraţii în toată Europa, în speranţa de a face alegătorii să înţeleagă cât de absurdă este situaţia.

Dar poate că funcţionează întocmai pentru că sunt copii. Atunci când întreprinderile predominante sunt izgonite de pe o piaţă de către concurenţă, aproape întotdeauna produsele înlocuitoare sunt de calitate mai proastă. De calitate mai proastă, dar mai inovatoare.

În timpul campaniei din 2006, social-democraţii suedezi propuneau o rambursare mai bună a cheltuielilor dentare. În 2010, ei propuneau o reducere a impozitelor pentru pensionari. Şi au pierdut. În loc de a acorda prioritate îmbunătăţirii unui sistem pe care l-au stabilit ei-înşişi, social-democraţii europeni ar trebui poate să se întrebe care este problema pe care oamenii o doresc rezolvată. Întrucât, pe undeva, asta s-a pierdut din vedere în anii de graţie petrecuţi sub conducerea lui Tony, şi Gerhard şi Göran.