Grecia şi sistemul financiar spaniol, cu groteasca naţionalizare a Bankia ca bomboana pe colivă, sunt noile sperietori pe care le invocă Europa pentru a-i înfricoșa pe copii. Ceea ce părea imposibil nu este doar deja imaginabil, ci un cor tot mai puternic îl consideră chiar demn de dorit: Europa nu a fost niciodată atât de aproape de o ruptură în jos (Grecia) sau de salvarea uneia dintre marile ţări (ajutoarele pentru băncile din Spania).

Ambele opţiuni sunt foarte delicate. Cel mai elementar principiu de prudenţă ar obliga să le evităm. De teamă: vor avea efecte potenţiale de contagiere devastatoare. Şi pentru că există o limită: Europa poate ridica piciorul de pe frâna austerităţii; Banca Centrală Europeană (BCE) are o enormă capacitate de manevră; Spania nu este încă în zona de intervenţie.

O schimbare de scenariu

La final mereu se întâmplă ceva in extremis care desface nodul gordian al crizei. Deși poate de data aceasta nu. Orice este posibil după ruptura tabuului: președintele francez, François Hollande, crede că este de dorit salvarea europeană a băncilor spaniole; cancelarul Angela Merkel a sugerat un referendum pentru euro în Grecia și lovește cu planurile sale de contingență în caz că grecii onorează acest adagio care afirmă că toate marile crize europene încep în Balcani.

Toate aceste obligă Europa la o schimbare de scenariu de ultimă oră pentru următorul summit. Dacă în urmă cu câteva zile acea reuniune urma să fie prezentarea în societate a lui Hollande și a ideilor sale despre schimbarea de ton cu privire la creștere, acum tensiunea obligă la revoluționarea agendei. Merkel, Hollande și compania trebuie să răspundă la două întrebări cruciale.

Trebuie Grecia să iasă din zona euro, având în vedere că salvările nu funcționează și că grecii nu mai sunt deloc încântați de ea? Trebuie să ceară bani Spania Europei pentru a-și ajuta băncile să-și astupe golurile, fapt ce poate fi greu de gestionat? Doar întrebările puțin naive sunt cu adevărat profunde; de aceea aceste întrebări se pot rezuma într-una singură: Crede Europa în propriul său proiect?

Se impun două modalități de a răspunde; niciuna convingătoare în totalitate. Pe de-o parte, deja obișnuitul limbaj extrem de colorat și de apocaliptic, de înțeles având în vedere gravitatea a ceea ce s-a întâmplat timp de 15 zile, criticabil prin acea tendință spre exagerare atât de proprie acestei crize financiare, capabil de a le face celebre pe cele mai delirante casandre. Cea de-a doua opțiune este negarea: inacțiunea, cu Comisia transformată în statuie de sare în așteptarea unei decizii în privința direcției de la Berlin sau Paris.

Potop de lichiditate

Ambele lucruri, o ieșire a Greciei cu grave consecințe și o intervenție a băncii spaniole, sunt tot mai probabile. Dacă se produc și nu vedem un impuls extraordinar din partea BCE pe piețe, și de asemenea din partea Berlinului și Parisului și a instituțiilor europene cu pași fără echivoc spre o formă de uniune politică, vor exista cozi la bănci, ieșiri de capital din întreaga periferie și un șir de falimente ale țărilor” avertizează prin telefon, de la New York, profesorul Ken Rogoff, de la Harvard, autor al unei monumentale istorii a crizei financiare din ultimele opt secole.

Tano Santos, de la Universitatea Columbia, califică drept “foarte periculoasă” o intervenție în Spania. “Fix în momentul în care se va face, va seca toată lichiditatea țării, și nu există bani suficienți pentru un caz de mărimea Spaniei". Același lucru se întâmplă în Grecia, care suportă doar 2% din PIB-ul european dar a cărei ieșire din euro ar provoca un impact în sistemul financiar de aproximativ jumătate de miliard de euro, potrivit Citi, gestionat doar cu un potop de lichiditate de la BCE și cu condiția ca scurgerile de depozite să nu se generalizeze.

Tocmai când se întorcea dezbaterea între austeritate și creștere, situația se complică iar această controversă este aproape secundară: banca continuă să depindă de un fir, ca în cel mai rău moment, după falimentul Lehman Brothers.

Toate drumurile duc la Berlin și Frankfurt. Există o constelație de factori care pot obliga Germania să adopte o atitudine mai relaxată pentru ca Europa să nu se vadă condamnată la cea mai rea dintre lumi. “Dar există rațiuni și pentru a ne gândi că Berlin nu a învățat nimic din istoria sa, și că abordarea sa în privința disciplinei a depășit orice limită”, subliniază Paul De Grauwe, de la London School of Economics.

Rogoff rezumă acest lucru ferm: “Fie Germania acceptă inflația (creșteri salariale, stimuli, BCE de tip american, ce va fi nevoie) fie vom vedea suspendări de plăți, cadavre politice și pentru ei înșiși va fi foarte greu”. Până la urmă, cel mai mare risc este mereu politic. Al liderilor. Aici se găsește problema Europei de mult timp: soluțiile pentru problemele din zona euro nu sunt de neimaginat, sunt posibile; dar nu există suficientă tracțiune politică pentru a le activa.

Ultima utopie

Nu există nicio ieșire evidentă pentru marea problemă ce supără UE: decepția opiniei publice, în parte din cauza deficitului democratic, în parte din cauza crizei legitimității Uniunii. UE nu a fost niciodată foarte populară printre nordici; noutatea constă în faptul că această criză a euro face ca lipsa sa de populariate să crească și la Sud de Pirinei, unde era văzută ca ultima utopie posibilă.

În Sud tot mai multă lume învinovățește UE și BCE de exces de austeritate. În Germania și în alte țări din Nord, Uniunea este considerată răspunzătoare de faptul că le-a obligat să-i ajute pe păcătoșii din Sud. “Și, în mod paradoxal, orice soluție constă în mai multă Europa”, conchide Charles Grant, de la Centrul pentru o Reformă Europeană (Center for European Reform).

Pe termen scurt, totul trece prin BCE (“doar intervențiile băncii centrale au credibilitate” explică analistul Juan Ignacio Crespo), pentru că “implică mai mult decât simple cuvinte”. Pe termen mediu, pentru a recupera creștere: Paris și Berlin au multe de spus în această săptămână, la Bruxelles. Și pe termen lung este nevoie de ceva asemănător unei agenții europene a datoriei, mai multă unitate fiscală, o UE care să se hotărască să fie ceva mai mult de un club economic: pentru asta e nevoie de lideri în Paris, Berlin, Bruxelles și în Timbuktu. Unde sunt acești lideri?