Alegeți o limbă
În legislatura anterioară deja intrasem într-un scenariu de excepție, dar cei care acum dețin guvernarea s-au făcut că nu înțeleg asta. Pe atunci, prioritatea nu era țara, ci propriile lor interese electorale. Apoi, după ce și le-au îndeplinit, au început să pună în practică tot ceea ce ne-au promis că nu vor face. Poate, dacă ar fi făcut-o dintr-o dată, imediat ce au aterizat, măcar ar fi obținut puțină eficiență. Dar nu, tratamentul trebuia să fie homeopat și nu de șoc, pentru că încă mai existau niște mize politice la mijloc, cum ar fi alegerile din Andaluzia. Guvernanții de atunci, pe de-o parte, nu au început să acționeze cu hotărâre până când, aproape la propriu, Europa le-a sărit la gât. În ambele cazuri, interesele politice a fiecăreia dintre părți au predominat asupra a ceea ce cerea urgența situației.
Rezultatul a fost că o clasă politică deja lipsită de prestigiu a sfârșit prin a avea parte de oprobiul tuturor. Cei care ar trebui să fie soluția pentru aceste momente atât de grele sunt văzuți acum ca o problemă pentru o populație tot mai sceptică. Deja nimeni nu mai crede nimic, nici pe nimeni. Nici pe politicieni, nici pe experți sau tehnocrați, nici nimic care să vină de la elite sau de la persoane sau instituții care până acum se bucurau de auctoritas [autoritate].
Ţară paria
Ne găsim în cea mai rea din situațiile posibile, pentru că nu există nimeni în care să avem încredere. Și, ceea ce este mai rău, nimeni nu are încredere în noi; de pe o zi pe alta am devenit o țară paria. Noi, cetățenii am conștientizat brusc că suntem singuri. Și această singurătate și neputință în care trăim conduce la disperare dacă nu la cel mai mare nihilism. Nici un colectiv nu poate trăi fără viitor, fără a se ști stăpân al destinului său.
Chiar și așa, totul este trecător, în afara conștiinței că ne-au înșelat. Cu promisiunea serviciilor publice, care acum reise că nu mai pot fi finanțate; cu un model de dezvoltare economică înșelător, construit din nimic, care crea o falsă imagine de prosperitate; cu o Europă care se presupunea că va contribui la sprijinirea și potențarea suveranității noastre în loc să o destabilizeze. Deja nu ne mai recunoaștem în oglindă. Printre alte motive, pentru că aceia care ne-o susțineau erau goi.
După toate acestea, avem doar două opțiuni, fie să spargem oglinda, să ne scandalizăm și să cădem în depresie colectivă, într-o țară zombi și fără țel, sau să ne potențăm virtuțile care ne rămân încă – și care, apropo, nu sunt puține – . În plus, acum, chiar dacă singuri, suntem mai uniți ca niciodată.
Cum bine spunea Borges, “nu ne unește dragostea, ne unește teama”. Și știm deja de la Hobbes că pasiunea care ne face să cooperăm nu este altruismul, ci teama.
Conflict nihilist sau coeziune pozitivă
Cea mai mare problemă a noastră ține de agenții, de cum să transformăm neîncrederea noastră, perplexitatea și scepticismul în acțiune pozitivă; de cum să transferăm dificultățile pe care ni le pun pe masă pentru a avea soluții eficiente. Dar, pentru asta este nevoie de un proiect în care să fie bine marcate liniile de acțiune, să distingem ce este necesar de ce este superfluu, privațiunile și lipsurile de astăzi în speranțe de mai bine, mâine. Și aici, conducerea este un punct cheie, tocmai punctul cel mai slab.
În acest moment, cei de sus se limitează în a stinge focul fără măsuri clare, fără o perspectivă de viitor care că le ghideze acțiunile; iar cei de jos, ce altceva le rămâne, decât să apere pe stradă ceea ce le răpesc cei aflați în birouri. Lipsește o punte de legătură, ceva care să ne unească într-un proiect colectiv și puțin câte puțin să redea încrederea pierdută. Putem să alegem între conflictul nihilist după modelul grecesc sau cel al coeziunii pozitive, modelul islandez; să transformăm teama în agitație paralizantă și cu tendințe de victimizare, sau în energie creativă și responsabilă. Și asta chiar că depinde de noi toți.
Contrapunct
Rajoy, între ciocan și nicovală
“Guvernul este blocat între ciocanul piețelor și nicovala străzii”, titrează El Mundo, la o zi după manifestațiile care au văzut sute de mii de persoane coborând în străzile principalelor orașe spaniole. În același moment, Parlamentul aproba ultima tranșă din cele 65 de miliarde de euro din tăierile bugetare anunțate de premierul Mariano Rajoy.
Cotidianul madrilen consideră că nu există “margine de manevră pentru a ceda presiunii” care nu scade, în ciuda aprobării ajutorului financiar venit dinspre din sectorul bancar (pentru o sumă de maximum 100 de miliarde de euro) de către parlamentele german și finlandez. Cât despre piețe, presiunea rămâne de asemenea puternică, cu un record al primei de risc de 5,93%.
Editorialistul cotidianului conservator ABC, José María Carrascal, consideră că “reducerile sunt stimulii” necesari pentru a redresa economia țării:
Tăieri și stimuli nu se opun. Funcționează împreună, primele fiind soclul celorlalți. Altfel spus: a stimula economia fără tăieri bugetare nu servește la nimic. A introduce stimuli moderni într-o economie demodată, supra-subvenționată, supra-reglementată, greu încercată la toate nivelele, național, regional, municipal sau financiar este ca și cum ai pune apă într-o strecurătoare. De ceea ce are nevoie, înainte de toate, este de a se elibera de această datorie, de aceste subvenții, de aceste reglementări, de această greutate acumulată timp de decenii de flexibilitate fiscală și administrativă. Să spunem că avem nevoie de stimuli înainte de orice altceva e ca și cum am hrăni cu hamburgeri și spaghetti o persoană care cântărește 250 de kilograme.
